Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare: O INIMĂ AVEM. E SLĂBĂNOGUL NOSTRU
Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare: O INIMĂ AVEM. E SLĂBĂNOGUL NOSTRU
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 02 Martie 2018 21:29
Duminica a doua din Postul Mare, sau a Sfântului Grigorie Palama, cum mai este numită, ne pregăteşte pentru cea de-a treia, centrală a Postului Mare, care este Duminica Sfintei Cruci. În jurul Duminicii Sfintei Cruci se învârt cele patru duminici ale Patruzecimii: Duminica Ortodoxiei, prima, aceasta de acum, a Sfântului Grigorie Palama, şi duminicile cele două de după Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Aceste cinci duminici formează împreună o cunună a postului care ne pregăteşte pentru Duminica Intrării în Ierusalim a Mântuitorului şi pentru Săptămâna Patimilor.

Duminica trecută, Duminica Ortodoxiei, prima din post, ne-a pus pe inimă biruinţa Bisericii în lupta pe care a avut-o odinioară cu potrivnicii icoanelor, a Cuvântului lui Dumnezeu prezentat înaintea noastră prin intermediul culorilor. Duminica de astăzi, duminica luminii neînserate pe care a propovăduit-o Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii, vrea să ne arate că merită să postim, că merită să ne pregătim pentru înviere, pentru că trebuie să devenim icoane ale lui Dumnezeu în lumea aceasta, că trebuie să strălucim în mijlocul oamenilor ca nişte lumini puternice a căror lumină porneşte din lumina cea neapusă a lui Hristos, Soarele dreptăţii.

În duminica de astăzi, a Sfântului Grigorie Palama, Biserica ne-a pus dinainte două texte din Evanghelie: primul este al duminicii şi al doilea al Sfântului Grigorie Palama. Primul text ne-a vorbit despre o minune pe care Mântuitorul a făcut-o în Capernaum, o minune care a pus în uimire pe oameni care au zis: „Niciodată nu am văzut aşa ceva!” Nu aveau cum să fi văzut, pentru că niciodată în istorie nu a venit Dumnezeu pe pământ. Întruparea lui Dumnezeu a fost un eveniment unic în istorie care s-a întâmplat acum 2000 de ani, în Ţara Sfântă, şi oamenii vremii aceleia au fost binecuvântaţi de Dumnezeu să fie părtaşi unor evenimente unice în istorie, care nu s-au mai întâmplat şi care nu se vor mai întâmpla niciodată, anume Întruparea lui Dumnezeu. Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut văzut pentru că S-a născut din Sfânta Fecioară Maria şi a devenit om; s-a făcut om, a luat chipul nostru, a luat firea noastră omenească pe care a unit-o cu firea Lui dumnezeiască astfel făcând-o veşnică, vrând să ne arate că şi noi vom deveni nemuritori dacă ne vom uni cu Hristos şi firea Lui dumnezeiască, Trupul Lui ceresc se va uni cu trupul nostru pământesc, trecător şi slab, îndumnezeindu-l şi înveşnicindu-l, astfel încât sufletul nostru, la moartea trupului, să moştenească viaţa veşnică. Iar trupul, după ce se va odihni în mormânt o vreme, până la sfârşitul veacurilor, să se ridice iarăşi de acolo, să învie, cum se spune în Crez: „Aştept învierea morţilor”, şi să moştenească şi el cele cereşti, pentru că şi trupul şi sufletul sunt ale Domnului, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni.

În Capernaum s-a petrecut o mare minune. Era un om bolnav, era slăbănog, nu putea merge. Mântuitorul era într-o casă şi vorbea oamenilor despre împărăţia Lui veşnică. Oamenii erau foarte captivaţi de prezenţa Lui. Unde auzeau că este Mântuitorul, veneau cu grămada. Se spune că aici erau atât de mulţi că nu puteau să încapă nici la intrare, erau foarte înghesuiţi în acea casă. Nu o fi fost mare casa, dar Evanghelia ne spune că nu puteau intra înăuntru aşa erau de mulţi adunaţi. Iar Dânsul le grăia Cuvântul lui Dumnezeu. Ce imagine frumoasă a Bisericii peste veacuri, când Hristos ne vorbeşte în biserică, iar noi venim repede ca să-L ascultăm! Ce frumoasă este o biserică când este plină şi nu încap oamenii să mai intre; înseamnă că e o dorinţă fierbinte şi înfocată a credincioşilor de a-L asculta pe Hristos, de a asculta Evanghelia, de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. În această efervescenţă de ascultare a cuvântului iată că s-a petrecut o minune. Patru oameni au adus pe o pătură un om slăbănog, care nu putea merge. Slăbănogul acesta a dorit să ajungă în faţa Mântuitorului, de aceea s-a lăsat purtat de cei patru. Nu ne spune Evanghelia dacă el credea că se poate vindeca, dar el  s-a lăsat purtat de credinţa, de sfatul celor patru oameni care, probabil, vor mai fi văzut alte minuni ale Mântuitorului şi credeau puternic că şi slăbănogul acesta poate fi vindecat, dacă vor reuşi să-l aducă înaintea Lui. Atunci, omul s-a lăsat în voia acestor patru oameni; ei, neputând să intre pentru că era aşa aglomeraţie la uşă, au spart acoperişul casei şi prin acea spărtură au coborât bolnavul în mijlocul casei unde era Hristos şi l-au aşezat în faţa Domnului. Probabil că în mijlocul casei era un mic loc unde stătea Mântuitorul, vorbindu-le oamenilor. Mântuitorul i-a spus acelui bolnav: „Fiule, – arătând că El este Tatăl lui – iartă-se ţie păcatele tale”. Mântuitorul, ca Dumnezeu, ştie că orice boală a noastră este urmarea păcatelor noastre. Sigur că noi ca oameni ne naştem în păcat, trăim în păcat, toată viaţa noastră greşim, iar din cauza păcatelor noastre trupul se înbolnăveşte, toate bolile din noi sunt urmare a păcatelor noastre. Îngerii lui Dumnezeu nu sunt bolnavi, ei nu se pot îmbolnăvi, pentru că după căderea îngerilor cei rămaşi în ascultare de Dumnezeu au devenit atât de apropiaţi de Dumnezeu că nu mai pot păcătui. Dar noi, oamenii, care suntem supuşi păcatelor, din cauza aceasta pătimim şi suferim; bolile sunt urmare a păcatelor. Şi atunci Mântuitorul a vrut să nimicească întâi răul dinlăuntrul lui, să-l ierte de păcatele care-i generau boala de care el suferea. Noi venim la Taina Sfântului Maslu care este o Taină a vindecării trupurilor, iar în rugăciunile acestei Taine cerem lui Dumnezeu să se ierte păcatele celor care au venit înaintea lui Hristos bolnavi şi cu neputinţe, pentru că degeaba ne ostenim să vindecăm boala, dacă rămâne rădăcina păcatului în noi, adică rădăcina bolii. Degeaba ne calmăm suferinţele cu medicamente care să uşureze durerile, să le amorţească, dacă boala lucrează în continuare înlăuntrul nostru şi nu ne ostenim să luăm medicamente care să nimicească rădăcina bolii din noi. Mântuitorul a vrut ca pe acest om să-l vindece de suferinţa lui mai întâi eliberându-l de păcatele care erau sursa bolii sale, de aceea i-a spus: „Iertate îţi sunt păcatele”.

În acea mulţime nu erau numai oameni evlavioşi, numai oameni foarte doritori de a-L asculta pe Hristos, erau şi oameni care aveau sub hainele lor hârtiile, dosarele cu care să-L osândească pe Hristos, să noteze ceva din cuvântul Lui prin care să-L acuze că e vinovat de moarte. Erau trimişi printre mulţime de farisei să-L urmărească în cuvânt, poate Îl vor găsi vinovat cu ceva. Astfel, ei notau când Hristos spunea ceva care nu era pe înţelesul lor; notau după mintea lor. Odată Mântuitorul a spus: „Eu pot să stric templul acesta şi în trei zile să îl fac la loc!” Atât le-a trebuit, iată, strică templul, 46 de ani s-au chinuit părinţii noştri să-l zidească şi Acesta îl dărâmă şi în trei zile zice că-l face la loc. Şi au notat în caietele lor, iar când Hristos a fost dat spre judecată, unul dintre bătrânii care Îl acuzau a ridicat glasul şi a spus: „Acesta a zis: voi strica templul şi în trei zile îl voi ridica la loc”, deci este împotriva părinţilor noştri. Dar Mântuitorul vorbise despre templul trupului Său, pe care aveau ei să-L dărâme, adică să-L omoare, şi în trei zile El se va ridica din morţi, adică va învia. Hristos vorbea despre templul trupului său care avea să sufere moartea şi trei zile va sta în mormânt ferecat, dar va învia, se va ridica după trei zile, dar ei au înţeles că este vorba despre templul lui Solomon şi L-au dat la moarte pentru neînţelegerea cuvintelor Lui.

În casa aceasta erau şi oameni care ziceau în gândul lor: „De ce grăieşte Acesta blasfemii? Cine poate să ierte păcatele decât numai Unul Dumnezeu?” Spuneau aşa fiindcă ei nu credeau ca Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi că El poate ierta păcatele. Ei considerau ca este blasfemiator, că Se crede Dumnezeu şi astfel Îl judecau în inima lor. Mântuitorul le-a zis: „De ce judecaţi şi gândiţi astfel de lucruri în inimile voastre? Ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele sau: ridică-te, ia-ţi patul şi umblă?” Sigur că dacă ar fi spus de la început: „Ridică-te”, toţi ar fi spus: „Ce minune!”, dar iertarea păcatelor nu se vede; faptul ca Hristos a spus să se ierte păcatele nu se vedea. Noi venim la Spovedanie şi ne spunem păcatele. Dumnezeu ne iartă păcatele prin mâna preotului, care ne dezleagă. Dar nu se vede când ne întoarcem de la scaunul spovedaniei că suntem iertaţi de păcatele noastre, deoarece aceasta este o lucrare lăuntrică, tainică, ea nu se vede; ne întoarcem la fel, aceiaşi oameni. O, dacă s-ar vedea! O, dacă faţa noastră ar lumina când ne-am ridicat din scaunul spovedaniei, dacă ar străluci ca să vadă toţi că Dumnezeu ne-a eliberat de păcate! Dar lucrarea e tainică, pentru ca noi să continuăm pocăinţa, pentru ca noi să ne simţim în continuare păcătoşi, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci Mântuitorul le-a spus: „Ca să vedeţi voi că Eu am putere să fac aceasta, îţi zic ţie: ridică-te, ia patul tău şi umblă!” Şi omul s-a ridicat din pătura aceea, a strâns-o sul şi a plecat la casa lui, vindecat. Atunci toţi oamenii care erau acolo au rămas uimiţi de ceea ce au văzut şi au exclamat zicând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva!”

Aşa face Hristos. Iată lucrarea Domnului în Biserică, între noi, în inima noastră. O inimă avem. Este slăbănogul nostru. Cei patru oameni care aduc inima noastră la Hristos sunt cei patru evanghelişti, este Sfânta Scriptură, sunt oamenii lui Dumnezeu. Prin credinţa lor, inima noastră este depusă înaintea lui Dumnezeu ca să fie vindecată, să fie înnoită. Hristos ne vindecă şi ne iartă păcatele inimii noastre. El ne spune, văzând credinţa lor: „Iartă-ţi-se păcatele tale”. Ce lucrare face Hristos! Care este partea noastră? Ce-am făcut noi ca să ne vindece Hristos? Ca să ne ierte păcatele? Nu am făcut nimic. Atât numai că am vrut, am pus voinţa noastră, în rest totul este darul lui Dumnezeu, este mila Lui pentru noi; El ne-a iertat păcatele, El ne-a vindecat bolile, El ne-a eliberat din moarte, El ne-a oferit nouă veşnicia, El ne-a dat totul. Noi numai am vrut. Dar vedeţi cât de greu oamenii vor să vină la Hristos! Unele mai aveţi acasă un soţ mai necredincios, alţii o soţie mai necredincioasă şi vă rugaţi de el sau de ea: – Vino şi tu şi te spovedeşte, vino şi tu la Hristos. – Nu vreau, mai târziu, nu acum, n-am vreme. Şi nu vrea omul. Voinţă i se cere. Atât. Că dacă vine la Hristos, Mântuitorul îl ia în braţele Lui, Hristos îl curăţă de păcate, Hristos îl vindecă, Hristos îi oferă totul, Hristos îl ia în împărăţia Lui, dar tot ce trebuie din partea omului este doar voinţa.

Iată, aceasta este Evanghelia de astăzi! De acum ne îndreptăm spre Duminica Crucii, spre Duminica a treia a Postului Mare în care Crucea lui Hristos va apărea în mijlocul bisericii spre închinare. Ne apropiem de momentul în care, pregătiţi pentru pocăinţă, pentru căderea noastră înaintea Crucii lui Hristos, ştiind ce primim de la Hristos dacă venim la crucea Lui, iertarea de păcate, să ne rugăm Domnului Dumnezeu să putem fi părtaşi harului Crucii şi al Jertfei de pe ea, pentru ca sufletele noastre să se curăţească de păcate şi să ne însănătoşim inima noastră. Pentru ca viaţa noastră duhovnicească să devină alta, să ne întoarcem la ai noştri vindecaţi şi mărturisitori ai minunii pe care Hristos a făcut-o cu noi. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.