Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Buna Vestire
Popas duhovnicesc la Buna Vestire
Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 16 Martie 2018 12:44

Cititorule, să facem un popas duhovnicesc în jurul pericopei din Luca 1, 39-49, 56, ce se citeşte la Utrenia Praznicului Bunei Vestiri, şi la cea tot din Luca 1, 24-38, ce se citeşte la Sfânta Liturghie a aceluiaşi.

Buna Vestire, sărbătoarea de după echinocţiul de primăvară, vine ca un praznic al bucuriei pentru biruinţa luminii asupra întunericului, o dată ce ziua începe să domine noaptea prea mult stăpână peste lumea robită de puterea întu­nericului. Că, într-adevăr, „astăzi este începutul mântuirii noastre“, cum troparul domină ziua aceasta cu alcătuirea lui de bucurie.

Fărădelegea domnea în lume, şi omul era dator a o birui, dar, fiind sub robia păcatului, nu putea deschide lupta contra diavolului. Va trebui ca Dumnezeu să conlucreze cu omul, firea Lui să se unească cu a omului într-una şi aceeaşi persoană, astfel încât o fire să fie biruită, iar cealaltă să devină biruitoare. Aşa s-a croit taina mântuirii, ca un sinergism, o conlucrare a harului dumnezeiesc cu libertatea omului. De aici, Taina Întrupării, urmare a acestui sinergism între Dum­nezeu şi făptura Sa. La Buna Vestire, Maica Domnului, unindu-se liber cu Dumnezeu, împrumută lui Dumnezeu firea noastră, acceptând propunerea Lui de a fi împreună-lucrătoare cu El la mântuirea lumii. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare bărbat, după spusa Mântui­torului, se sfia să dezlege cureaua încălţămintei lui Iisus – şi Iisus Se smerise deja – Sfânta Fecioară Maria nu s-a temut să-L poarte în pântece – şi Iisus nu Se smerise încă. De aceea, ea este mai mare decât Ioan. Ea nu-şi făcea probleme dacă poate sau nu să poarte zămislirea cea de taină, căci avea încredinţare în inima ei, cum avea să scrie mai târziu, influenţat poate de sfinţenia Fecioarei, Sfântul Ioan Teologul: „Dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu“ (I In 3, 21). Interesul ei, din discuţia prelungă cu vestitorul Tainei, era cum va fi această zămislire, ea neştiind de bărbat.

O, ce dar mare avem noi, muritorii, prin Maica Domnului! Hristos, marea Jertfă şi unicul Mijlocitor către Tatăl, a unit în Sineşi dumnezeirea şi umanitatea. Ca Dumnezeu, Hristos mijloceşte prin Duhul Sfânt, puterea prin care Dumnezeu Se descoperă şi creează. Căci Duhul Sfânt S-a pogorât peste Fecioară, umbrind-o puterea Celui-Preaînalt (cf. Lc 1, 35) şi făcând ca Sfântul întrupat în pântecele ei să Se cheme Fiul lui Dumnezeu. Ca Om, Hristos mijloceşte la Tatăl prin Maica Sa din care a luat carnea şi sângele ce-au pătimit răstignire. De aceea, Biserica o vede pod care duce către ceruri şi scară înaltă până la cer, adâncimea tainei ei fiind greu de privit şi de ochii îngereşti, nu în zadar afirmându-se la finalul troparelor de umilinţă că „tu eşti mântuirea neamului creştinesc“. O, cu ce nădejde cântăm rugăciunea: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!“, sau, mai mult, „miluieşte-ne pe noi“! Că a milui înseamnă mai mult decât a mântui, căci cuprinde în sine iubirea lui Dumnezeu, de pe o parte, şi neputinţa firii noastre de a se mântui, pe de alta. Întotdeauna, această cinstire a Maicii Domnului tocmai la „şi acum şi pururea“ în cântarea liturgică scoate în evidenţă nevoia unei pregătiri deosebite pentru cinstirea ei. Căci preamărirea Maicii Domnului este sfârşitul cunoaşterii lui Hristos, sau înţelegerea mai în profunzime a Tainei Întrupării şi mântuirii neamului omenesc. Cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a făcut părtaşi Trupului Fiului Său, învrednicindu-ne să putem cânta imne Maicii Sfinte, har pe care nu-l pot gusta denominaţiunile protestante! Adunările Oastei se încheie întotdeauna cu o cântare adresată Maicii Domnului, semn al unei maturităţi în cunoaşterea lui Hristos cel Răstignit, al Cărui Trup, luat din Fecioara, pătimeşte pe Cruce.

Să privim cu luare-aminte pe bolta Altarului. Taina Maicii Domnului strălu­ceşte numai în cele mai necuprinse ale Altarului. Fiind mai presus de orice cuget omenesc, în predarea credinţei la cei necredincioşi se vorbeşte mai puţin de ea, pe când în Biserică cinstirea ei este la mare înălţime. Cunoşti puterea credinţei unei comunităţi sau adunări după înăl­ţimea discursului teologic care atinge sau nu această culme a cunoaşterii lui Hristos, care este invitaţia la Cina Domnului, la gustarea euharistică din Hristos, despre care Părintele Iosif spunea că este cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru1. Această hrană, însă, o avem datorită Sfintei Fecioare despre care profeţea psalmistul: „Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului“ (Ps 131, 4-5). Nu toţi pot înţelege că voinţa unei singure făpturi, a Sfintei Fecioare Maria, a lucrat Întruparea Domnului, pentru care Biserica o cinsteşte ca Maică a lui Dumnezeu.

Dragă cititorule, atât de pregătită a fost Fecioara pentru taină, că în clipa când Hristos a bătut la uşa inimii ei, îndată I-a deschis. Praznicul Bunei Vestiri asta ne-o descoperă. Ea este templul lui Dum­nezeu, Dumnezeu Însuşi făcându-Se cort Preacuratei: „Puterea celui Prea Înalt te va umbri“ (Lc 1, 35), după cum o anunţă Arhanghelul. Prin aceasta, ea devine icoană a neprihănirii pentru mine şi tine, cititorule, lăsată de Dumnezeu nouă ca prototip al persoanei omeneşti îndum­nezeite. Astfel, Maica Domnului este mai mare decât Altarul. Căci, dacă „heruvimii acoperă altarul cu umbra lor“ (vezi Efes 3, 10), pe ea a umbrit-o însăşi puterea Celui Prea Înalt. De aceea Jertfa-Iisus este mai mare decât altarul, căci El din sângiuirile ei, a celei mai mare decât altarul, S-a întrupat. Uimirea îngerilor: „Pentru ce veşmintele Tale sunt roşii?“ (Is 63, 2) n-are, oare, legătură cu sângele Preafe­ricitei care a devenit Sângele lui Hristos?

O, cititorule, când ne împărtăşim din Hristos, ne împărtăşim din însăşi Maica Sa, care împarte cu El acelaşi tron şi  aceeaşi dumnezeire cu natura divină, pentru unitatea firilor Fiului ei. Merită să urcăm acest pisc al cunoaşterii, prin care Soarele Dreptăţii a răsărit nu numai pentru oameni, ci şi pentru puterile cereşti (vezi Efes 3, 10). Uneori, la Sfântul Apostol Pavel nu ştii când este vorba despre Hristos şi când despre Maica Sa. Când „a intrat Iisus ca înaintemergător în Sfânta Sfintelor“ (Evr 6, 20; 9, 12)? Căci noi ştim că Sfânta Fecioară s-a învrednicit a intra în Sfânta Sfintelor, unde avea voie să intre doar Arhiereul, o dată pe an şi nu fără jertfă de sânge. Dar ea a stat acolo permanent şi nimeni n-a fost împotriva acestei şederi, căci toţi o cunoşteau a fi fără păcat. Şi deşi Sfânta Sfintelor era locul lui Dumnezeu, oamenii l-au dat Fecioarei, pentru că ea însăşi trebuia să devină templu al lui Dumnezeu. Şi, intrând ea înăuntru, trupul Mântuitorului fiind în ea, în mod virtual, de aceea zice Sfântul Pavel că Iisus a intrat „ca înaintemergător în Sfânta Sfintelor“.

Alcătuirea lui Teofan, de la Slava Laudelor Praznicului, adună în dulce cântare întreaga teologie a sărbătorii: „Taina cea din veac se descoperă astăzi şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului Se face, ca părtaş fiind la ceea ce este mai rău, să mă împărtăşească pe mine din ceea ce este mai bun. Amăgit a fost odinioară Adam şi, dorind să fie Dum­nezeu, nu a fost. Iar Dumnezeu Se face om, ca pe Adam să-l facă Dumnezeu. Să se veselească făptura şi să salte firea, că arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei şi-i aduce veste de bucurie, împotriva întristării. Cel ce Te-ai întrupat, din milostivirea milei, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“.

 

1. Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 2003, p 65.
 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.