Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Popas duhovnicesc la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Luni, 23 Aprilie 2018 06:48
Întotdeauna oamenii lui Dumnezeu au fost greu de suportat de către lumea iubitoare de plăceri. Şi nici nu puteau fi altfel, atât timp cât îşi asumau părerile Sfântului Pavel ca potrivindu-li-se aievea: „Oare caut eu acum să câştig bunăvoinţa oamenilor, sau pe a lui Dumnezeu? Sau oamenilor caut eu să le plac? Dacă însă le-aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob lui Hristos“ (Gal 1, 10). În textul evangheliei ce se citeşte la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, de la Ioan 15, 17-27; 16, 1-2, se arată tocmai această rânduială cerească pentru cei credincioşi Adevărului.

Încă de la începutul evangheliei este vorba despre o alegere. O alegere după principiile călăuzitoare în viaţă. Şi cum animalele din aceeaşi familie se iubesc, trăind împreună, iar faţă de altele au altfel de relaţii, la fel şi oamenii, potrivit rânduielii iubirii care este în inima lor, se alipesc de cei asemenea lor în obiceiuri. Sfântul Chiril al Alexandriei zice că „identitatea de moravuri, imitând legea iubirii, va face pe sfânt să convieţuiască cu sfântul; vor fi la fel şi vor avea bucuria să cugete unul la altul. La fel va face şi cel lipsit de curăţie cu cel asemenea lui. Aşa făcea şi Legea lui Moise o deosebire între sfânt şi necurat şi niciodată nu le amesteca şi nu le confunda întreolaltă, după legea iubirii“*. Începutul evan­gheliei ne spune însă ceva mai mult (In 15, 17). Creştinii sunt datori, prin poruncă, să iubească şi pe cei necredin­cioşi, iar aceasta se arată prin vestirea Evangheliei mântuirii, cu toate că lumea va avea mereu porniri criminale împo­triva creştinilor. Mai la înce­putul activităţii Sale mesia­nice, Iisus le spunea ucenici­lor că „Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturi­sesc despre ea că lucrurile ei sunt rele“ (In 7, 7). Sigur că aleşii Domnului erau abia la începutul drumului şi nu se remarcaseră încă pe urmele lui Iisus, ca să poarte şi ei povara batjocurii şi a urii lumii. Acum, în textul evan­gheliei citită la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (vers. 18-19), Mân­tui­to­rul îi anunţă că a venit vremea ca şi pe ei lumea să-i urască, pentru că s-au unit atât de mult în gândirea şi în duhul lor cu Hristos, că s-au des­părţit, vrând-ne­vrând, de lumea ca­re a rămas izolată de comuniunea cu Dumnezeu. Creşti­nii autentici nici nu mai găsesc plă­cere în anturajul lumii. Ei ştiu că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“ (I Cor 15, 33), sau, cum spune proverbul românesc, că „me­rele putrede le strică pe cele bune“. De aceea nici nu mai aleargă cu ei „în aceeaşi revărsare a relelor purtări“ (I Ptr 4, 4), drept pentru care primesc să fie defăimaţi, stârnind totodată şi mirare din partea lumii raţionale care nu poate înţelege ce aşteaptă creştinii să primească de la Dumnezeu, în schimbul batjocurilor din partea ei şi a renunţărilor de neînţeles de la ofertele veacului.

Marele merit al creştinilor este acela că ei ştiu întotdeauna că nu se pot împlini în viaţa lor două voinţe ce sunt contrare una alteia: voinţa lui Hristos şi cea a lumii, care are ca născătoare pe diavolul. Că nu pot sluji la doi domni, sau că, dacă ar încerca să placă oamenilor, n-ar mai putea împlini voia Domnului. Marele martir, Sfântul Gheorghe, ca şef al armatei, a avut curajul să combată din răsputeri planurile împăratului Diocleţian pentru persecutarea creştinilor. Cel mai iubit ostaş al lui Diocleţian, a devenit cel mai urât de către împărat, din pricina mărturisirii credinţei în Hristos. Textul evangheliei de la Liturghia Sărbătorii Sfântului pare că i se potriveşte cel mai mult în ceea ce priveşte relaţia dintre iubirea Mucenicului faţă de Adevăr şi de contemporanii săi şi ura împăratului şi a acoliţilor săi contra ostaşului lui Hristos. Evanghelia Utreniei, de la Luca 21, 12-19, parcă-i scrisă special pentru Martirul nostru. Dacă am aşeza din loc în loc numele Sfântului Gheorghe, textul lucanic citat ar putea lesne deveni o filă din Actele martirice sau o stihiră din Canonul tribunului, ca următoarea: Loviturile cu toiege, strujirile şi bătăile cu vine de bou, încălţămintele cele de fier, groapa cu varul le cinstesc, şi altele câte ai răbdat, pătimind, mucenice al lui Hristos, toate le fericesc, şi roata o sărut“. Încununat cu „flori de primăvară“, „pe tine însuţi te-ai adus întreg Celui ce şi-a dat viaţa întreagă, preafericite, ca pe o jertfă vie şi însufleţită, întreagă, şi bineprimită, şi preacurată. Pentru aceasta te-ai făcut rugător prea călduros, din tulburare scoţând pe toţi, cei ce te laudă cu credinţă, mucenice, şi te cheamă pe tine, Gheorghe“ – ce plină de simţire şi evlavioasă cinstire i-aduce Biserica, atât prin textele Bibliei atent alese, cât şi prin imnologia înălţătoare închinată lui Dumnezeu, Celui Care Se preamăreşte în Sfinţii Săi!

Când asculţi în biserică slujba Sfântului Gheorghe, recapitulezi în memorie viaţa acestui „mucenic nebiruit“ cu aceeaşi evlavie cu care-şi aminteşti de viaţa oricărui înaintaş al credinţei. O ştii şi pe-a lui, aşa cum bine o cunoşti pe a celor mai de-a­proape care-au minunat pe con­temporanii lor cu puterea cuvân­tului şi curajul faptelor. N-ai cum să fii mădular fie cât de mic al trupului lui Hristos, fără să ai părtăşie cu cele de cinste ale Bisericii, între care acum străluceşte mai puternic, ca un luceafăr al dimineţii, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Odată, o văduvă se gândi să facă, din singura oaie ce o avea, praznic în cinstea Sfân­tului Gheorghe. Până la ziua sorocită, o dădu unui păstor în turma acestuia. Dar păs­torul o vându, iar văduvei îi spuse că un lup i-a sfâşiat oaia. „Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe şi-o va cere, dacă nu-i adevărat ce mi-ai spus“ – zise mâhnită femeia.

Călare pe un cal alb, aşa cum îl vedem în icoană, Sfân­tul Gheorghe se arătă unui stareţ pe nume Sofronie să salveze un tânăr care era pe moarte. Alergând către izvo­rul arătat de Sfânt şi zărind pe cale un monah cu o cruce în mână, i-o ceru acestuia şi, oprindu-se, observă un tânăr păstor, lângă turma sa, zvâr­colindu-se de moarte. Un şarpe îi învenină trupul şi acum păstorul îşi aştepta sfârşitul. Stareţul luă apă din izvor, udă crucea şi lăsă să se prelingă aghiazmă de pe cruce în gura muribundului, zicându-i: „În numele Sfintei Treimi, să te vindece robul lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. Că aşa-l învăţase Marele Mucenic să-i zică. După ce scuipă din sine veninul şi se ridică, stareţul i-aminti de oaia văduvei sărace şi de supăra­rea Sfân­tului Gheorghe pentru fapta sa ticăloasă. Venindu-şi în fire şi căzând la picioarele stareţului, păstorul ceru iertare de la Dumnezeu şi de la Sfânt, făgăduind că-i va da văduvei, în schimbul oii, trei berbeci pentru hrana săracilor şi, mai mult, că-n fiecare an va face milostenie din turmă la sărbătoarea Sfântului Gheorghe.

Să facem şi noi o milostenie în Sâmbăta lui Lazăr, în numele celor adormiţi şi-n cinstea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, căruia-n această zi a anului mântuirii 2005 îi serbăm pomenirea nu în altă parte, ci acasă, în Palestina moştenirilor mamei sale şi-aproape de mormântul lui Lazăr din Betania, prietenul Domnului.

 

* Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p 961;

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.