Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 2-a după Rusalii: BOTEZUL ȘI POCĂINȚA, ÎNTÂIA ȘI A DOUA CHEMARE DUPĂ HRISTOS
Cuvânt la Duminica a 2-a după Rusalii: BOTEZUL ȘI POCĂINȚA, ÎNTÂIA ȘI A DOUA CHEMARE DUPĂ HRISTOS
Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Sâmbătă, 09 Iunie 2018 21:54

Duminica a doua după Rusalii este închinată Sfinţilor Români. Cinstim pe toţi

cei care în Biserica şi în ţara noastră românească au pus în lucrare darurile Duhului Sfânt. Duminica trecută i-am cinstit pe toţi sfinţii de pretutindeni. Acum Biserica ni-i pune înainte pe ai noştri, din neamul nostru, care, atunci când au auzit Cuvântul Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, au lăsat toate şi L-au urmat pe El. Au mărturisit pentru El, începând cu primii care au fost trăitori în epoca martirică a Bisericii şi continuând cu ceilalţi care, într-un fel sau altul, a plătit fiecare mărturia lui Hristos.

 

Ne aducem aminte de Sfinţii Voievozi Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache care au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului. Ne aducem aminte de Sfânta Teodora de la Sihla care, tânără fiind, a ales mai degrabă să slujească lui Hristos decât lumii acesteia. Şi, deşi era tânără, nu i-a fost greu să se roage multă vreme stând în genunchi. De aceea Dumnezeu a binecuvântat-o, păsările aducându-i hrană şi trupul ei rămânând neputrezit după moarte, ca şi al altor mulţi sfinţi pe care-i cunoaştem şi pe care nu-i cunoaştem. Căci pământul pe care călcăm poate fi mormânt pentru multe trupuri sfinte. Şi oriunde călcăm cu picioarele noastre e posibil ca sub glie să fie sfinţi care de veacuri aşteaptă venirea lui Hristos şi a doua Înviere. De aceea fiecare pas pe care-l facem în lumea aceasta ar trebui să fie aşa ca şi-n cimitir. Adică cu evlavie şi pioşenie, cu grijă. Nu cumva să tulburăm odihna celor care dorm sub noi cu trupul, dar al căror suflet se află în cer, în Împărăţia lui Dumnezeu.

O avem pe Sfânta Parascheva, pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care a fost târât de cai pentru că nu a vrut să treacă la credinţa musulmană. Îi avem pe cei cunoscuţi, dar îi avem şi pe cei  necunoscuţi, că cine ştie cine odihneşte în cimitirele noatre, sau în pământul pe care noi umblăm. S-a întâmplat odinioară, în timpul regimului comunist, la M-rea Neamţ, când, pe aleea principală pe care oamenii călcau spre intrarea în biserica mănăstirii, într-o zi s-a ridicat pavajul. S-au speriat călugării de ce era acolo, au săpat şi au aflat moaştele unui sfânt, ale unui călugăr despre care nu se ştia nimic. Au scos de acolo osemintele şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica mănăstirii, unde se află şi astăzi. Adică, pe unde calci poate să fie dedesupt un sfânt, asta vroiam să spun, şi trebuie să mergem pe pământul acesta cu aşa grijă, cu aşa evlavie, că s-ar putea să călcăm pe sfinţi. Şi cimitirele la fel, trebuie să le păstrăm în ordine, curate, că nu se ştie ce-i înăuntru. Noi spunem: a, au fost oameni păcătoşi, noi judecăm în locul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu are alte rânduieli în judecata Lui. S-ar putea ca şi în cimitirul nostru să fie oameni sfinţi, moaşte de sfinţi; de aceea în toate cimitirile, dar nu numai, oriunde în lumea aceasta unde au trăit oameni în decursul veacurilor s-ar putea ca sub pământ să odihnească vreun sfânt, să fie moaştele unui sfânt. De aceea umblarea noastră de creştini trebuie să fie evlavioasă, cucernică, să nu impietăm nici cerul unde se află sufletele lor, nici pământul în care sunt în aşteptarea învierii trupurile lor.

Astăzi ne punem pe inimă acest gând evlavios de a merge de acum înainte mai altfel decât am mers până acum, în sensul unei cucernice păşiri pe calea vieţii acesteia. Mereu gândindu-ne că sub noi şi deasupra noastră sunt Sfinţii neamului nostru, sunt strămoşii noştri credincioşi a căror viaţă a strălucit în lumea aceasta aducând până la noi credinţa cea dreaptă în Hristos, aceea care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Deci noi venind astăzi şi cinstindu-i pe Sfinţii români între care unii au fost oameni mari, voievozi, auzim Evanghelia chemării la apostolat pe care a făcut-o Hristos ucenicilor Săi. Astăzi este a doua chemare. El i-a mai chemat odată pe când Sfântul Ioan Botezătorul era încă în lucrarea sa misionară în lume. Atunci i-a chemat pe fiecare de acolo unde era fiecare cu munca lui. Dar după o vreme ucenicii au început iarăşi să se întoarcă la munca lor, iar Sfântul Ioan Botezătorul să fie închis şi dat la moarte. După aceea Mântuitorul i-a chemat a doua oară pe ucenicii Săi la Sine. A găsit pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi pescari de oameni vă voi face. Ei erau pescari de meserie. Dar Mântuitorul a vrut să le spună că, acelor oameni care vor veni după Sine, El le va schimba în folos de mântuire ocupaţiile pe care le aveau mai înainte, ştiinţa lor toată se va îndrepta spre mântuirea semenilor.

Sfântul Pavel era un mare filozof şi orator crescut la picioarele lui Gamaliel. Dar când Hristos l-a chemat la Sine, toată ştiinţa lui a fost pusă în slujba Domnului. Şi ce Apostol a fost Sfântul Pavel! Ce orator a fost el! A reuşit să facă Biserici în ţinuturile păgâne din Asia, din Grecia şi până în Italia. Şi Scriptura spune că şi în Spania. Deci iată cum Dumnezeu transformă sau îndreaptă darurile pe care le avem înspre slujirea Lui, atunci când oamenii se întorc la El

Vă voi face pescari de oameni! Adică veţi arunca undiţa Cuvântului în marea acestei vieţi şi oamenii, care vor observa Cuvântul Meu şi-l vor asculta, vor fi prinşi cu undiţa Evangheliei şi smulşi din marea vieţii, din pieirea în care erau, şi vor fi scoşi afară la liman. În altă Evanghelie spune Mântuitorul că Apostolii şi Îngerii separă peştii. Cei buni sunt puşi pentru lucrul de folos Stăpânului, iar cei răi sunt aruncaţi înapoi în apă. Adică cei buni, oamenii care au fost prinşi cu undiţa Evangheliei, vor merge în braţele lui Dumnezeu, la masa ospăţului veşnic. Iar ceilalţi care vor fi răi şi vor fi prinşi şi ei în undiţa aceasta vor fi aruncaţi afară. Asta înseamnă că noi putem asculta Cuvântul care să ne atragă spre Domnul Dumnezeu. Dar dacă viaţa noastră este aceeaşi ca şi mai înainte, nimic schimbându-se în noi, atunci înseamnă că zadarnică a fost ascultarea cuvântului, dacă el nu se face trup în viaţa noastră.

Mântuitorul îi cheamă pe cei doi fraţi, pe Petru şi Andrei. Apoi îi cheamă pe alţi doi fraţi, pe Ioan şi Iacov, care erau cu tatăl lor Zevedeu cu corabia, cârpindu-şi mrejele. Erau oameni nu chiar bogaţi, pentru că-şi cârpeau mrejele, neavând bani să-şi cumpere altele noi. Le spune şi acestora: Veniţi după Mine! Ei îl lasă pe tatăl lor singur. Nu le pasă că acesta se va supăra pe ei că-l lasă singur. Nu le pasă că Zevedeu nu va fi înţeles chemarea Mântuitorului. Ei ca tineri, Îl urmează pe Mântuitorul. De multe cei tinerii ne-o iau înainte nouă celor bătrâni, de multe ori copii o iau înainte în Împărăţia cerurilor, iar noi părinţii adeseori nu înţelegem de ce uneori tinerii sunt aşa de plini de evlavie şi ne întrec pe noi! De ce merg ei la biserică şi noi nu mergem? Sau de ce nu avem nevoie să mergem? De ce ei cântă şi noi nu putem cânta? Mereu Zevedeu din noi stă şi se întreabă cu privire la cei care se dăruiesc lui Hristos şi-I ascultă chemarea.

Chemarea aceasta pe care o face Mântuitorul Apostolilor astăzi este a doua. Prima chemare şi a doua au legătură cu viaţa noastră sufletească. Când venim întâia oară la Biserică şi ne facem creştini avem parte de o chemare a lui Hristos pe care o primim la Botez. Botezul nostru este prima noastră chemare după Hristos. Dar după ce am fost botezaţi, după ce am primit darurile Duhului Sfânt, după ce L-am cunoscut pe Hristos şi ne-am unit cu El prin mărturisirea credinţei, după aceea noi, crescând, ne-am întors de cele mai multe ori iarăşi la păcatele noastre, iarăşi la obiceiurile cele rele, părăsindu-L pe Domnul. Dar a doua oară ne cheamă Hristos pe nume pe fiecare: Veniţi după Mine! Este ceea ce înseamnă pentru noi reîntoarcerea la Hristos, revenirea noastră la chemarea Botezului, la chemarea dintâi a lui Hristos. Este convertirea noastră, actul Pocăinţei pe care îl avem ca dar de la Dumnezeu. Şi în care suntem acum, pentru că vremea de acum este a pocăinţei, o vreme în care Hristos nu numai pe cei patru îi cheamă după Sine, ci pe toţi ne îmbie: Veniţi la Mine şi vă voi face pescari de oameni! Veniţi voi cei botezaţi, veniţi şi urmaţi-Mă. Şi El ne cheamă la pocăinţă pe noi, ne cheamă la Spovedanie, ne cheamă la unirea cu El, la a-L urma pe El în Patimile Lui, în Moartea Lui. Pentru ca să înviem împreună cu El.

Această chemare pe care astăzi Domnul o face Apostolilor ne-o grăieşte şi nouă fiecăruia să mergem după El. Să facem adică actul pocăinţei. Să ne revenim din delăsarea noastră duhovnicească şi să-L urmăm pe Domnul cum L-a urmat ucenicii Săi. Să ne dăruiască Dumnezeu lumina înţelegerii sensului Evangheliei pe care o auzim în Duminica a doua după Rusalii, aceea de a-L urma pe El din toată fiinţa noastră, punând în valoare chemarea dintâi primită la Botezul nostru. Pentru a putea moşteni şi noi Împărăţia lui Dumnezeu. Amin! 

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.