Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 4-a după Rusalii: CREDINȚA ȘI SMERENIA, VIRTUȚILE CELUI CREDINCIOS
Cuvânt la Duminica a 4-a după Rusalii: CREDINȚA ȘI SMERENIA, VIRTUȚILE CELUI CREDINCIOS
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 22 Iunie 2018 11:59

„Căci plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa

veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru.“ Aceste cuvinte sunt ultimele din textul citit la apostol în Duminica a 4-a după Rusalii, de la Romani, 6, 18-23. Apostolul ne vorbeşte despre înnoirea prin moartea noastră în moartea lui Hristos şi învierea noastră prin învierea Lui. Şi această lucrare se face prin Botez. Dar şi în cadrul Sfintei Liturghii, Hristos moare şi învie, dăruindu-ne Trupul Său spre hrană. Dacă avem urechi de auzit şi ochi de văzut, înţelegem din slujba Bisericii textul Scripturii. Căci slujba Bisericii explică Scriptura. Nu putem înţelege Sfânta Scriptură decât prin Biserică.

 

Explicarea cuvântului pe care Sfântul Pavel l-a scris romanilor când a vorbit despre plata păcatului care este moartea o avem mai ales când se face slujba Botezului. La botez, pruncul moare şi învie cu Hristos. Intrarea lui în cristelniţă pentru mulţi dintre noi este o clipă de spaimă. Va mai ieşi viu? Pentru că intrarea în apă înseamnă moarte. Aşa a vrut Hristos să murim noi cu El, întâi prin Botez. Apoi, când Mântuitorul ne-a spus să urmăm Cuvântul Lui şi exemplul vieţii Lui în lumea aceasta, El voia să ne arate că ceea ce am făcut la botez, că am murit faţă de păcat, trebuie să o facem în fiecare zi. Să murim în fiecare zi faţă de păcatele noastre, să răstignim în fiecare zi omul nostru cel vechi, să-l omorâm împreună cu Hristos până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti. Şi, în acelaşi timp în care noi murim faţă de păcat, în aceeaşi clipă şi înviem la o viaţă nouă. Precum pruncul în aceeaşi clipă în care a murit a şi înviat, la fel şi noi, în fiecare clipă a vieţii noastre murim faţă de păcat, adică, rămânând nepăsători faţă de păcat, nemaifăcând nimic, fiind lipsiţi de viaţă faţă de păcat, în acelaşi timp trăim o viaţă nouă în Hristos, Domnul nostru. Acesta este harul Botezului pe care trebuie să-l punem în practica vieţii zi de zi.

Despre aceasta ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Apostolul din Duminica a 4-a după Rusalii, despre harul învierii pe care-l primim în Hristos, după ce am murit păcatului. Plata păcatului este moartea, spune Sfântul Pavel. Şi acesta este un aspect negativ al morţii. Şi noi toţi avem gândul la moarte. Pentru că un creştin autentic mereu se gândeşte la moarte. După cum spune Sfântul Antonie cel Mare că pentru cel credincios moartea este viaţă, iar pentru cel necredincios moartea este moarte. Pentru cel necredincios gândul la moarte înseamnă spaimă. Pentru cel credincios înseamnă nădejde în întâlnirea cu Hristos.

Evanghelia din duminica a 4-a după Rusalii (Matei 8, 5-14) ne azi ne-a vorbit despre o vindecare miraculoasă a slugii unui sutaş. Acesta s-a dus la Iisus şi I-a spus că are o slugă foarte bolnavă. Zi un cuvânt ca să se vindece! Auziţi credinţă la sutaş! El nu era din poporul evreu care să aibă Legea, care să aibă credinţa în Dumnezeu. El era din armata romană, dintre păgâni, dar auzise despre Hristos, văzuse minunile Lui şi crezuse că Hristos poate să vindece pe cineva doar cu cuvântul.

Noi venim la biserică deseori cu un pomelnic pe care scrie despre cineva că este foarte bolnav. Şi dacă venim cu credinţa sutaşului, aducând rugăciunea noastră pentru cel drag care-i bolnav zicând: Doamne, zi un cuvânt!, preotul spune o rugăciune către Dumnezeu şi se face sănătos cel pe care noi îl pomenim ca şi bolnav. Dar Mântuitorul Se întoarce către ucenici şi le zice: Adevărat grăiesc vouă, nici în Israel n-am găsit atâta credinţă ca la acest sutaş! Într-adevăr, sutaşul acesta, după ce Mântuitorul i-a zis: da, am să vin la tine şi am să-l vindec, el se umileşte în faţa lui Hristos şi-I spune: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri în casa mea. Ştia el ce-i în casa lui. El era păgân. Va fi avut acolo lucruri păgâneşti în casă, idoli, lucruri care nu sunt permise în casa unui credincios al lui Dumnezeu. Şi atunci el s-a arătat nevrednic ca să intre în casa lui Iisus Hristos Mântuitorul. Şi-I spune: Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea! A împletit credinţa cu smerenia, spun Părinţii Bisericii. Credinţa lui puternică: Doamne, zi un cuvânt…, şi smerenia cea adâncă: Doamne, nu sunt vrednic să intri la mine! Şi pentru aceste două virtuţi înalte, credinţa şi smerenia care se cer omului credincios, Hristos i-a spus: Du-te acasă căci sluga ta s-a vindecat. După credinţa ta să fie!

Şi când s-a dus omul acasă, sluga lui era ridicată din pat. Şi a aflat că la ora în care vorbise cu Hristos se vindecase. Aşa face Domnul şi răsplăteşte credinţa şi smerenia. Noi de multe ori spunem: mă rog dar degeaba, în zadar. Am credinţă. Hristos vrea însă şi smerenie. Aceasta înseamnă să te pleci simţindu-te nevrednic. Tu care eşti mare peste multe slugi, aşa cum era sutaşul care conducea o sută de oameni şi care spunea unuia du-te şi se ducea şi altuia vino şi venea, cu toate acesta să poţi spune: Doamne, nu sunt vrednic să intri la mine! Noi suntem adesea oameni mari, cu ştiinţă de carte, cu averi, cu familii de seamă. Cu toate acestea, ca să ne asculte Dumnezeu rugăciunile trebuie să spunem: Nu sunt vrednic, Doamne, să intri în casa mea. Sunt prea păcătos. Şi atunci Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, văzând smerenia noastră pe care o împletim cu credinţa noastră.

De multe ori murmurăm împotriva Bisericii, împotriva preotului, împotriva credincioşilor şi a vecinilor noştri. Murmurul împotriva altora înseamnă mândrie, înseamnă că te simţi deasupra acelora. Ei sunt jos, sunt ticăloşi, nevrednici, eu nu ştiu, nu cunosc, nu au cât tine şi-i judeci. Şi orice rugăciune pe care o faci nu-ţi este ascultată pentru că nu împleteşti credinţa cu smerenia. Dar omul credincios mereu îl vede pe fratele său mai mare decât el. El are avere, dar săracul de la poartă este mai mare decât el, pentru că în chipul săracului el Îl vede pe Hristos. Şi atunci, dându-i o felie de pâine, el ştie că I-a dat lui Hristos Cel care a creat lumea. El are de toate şi altul n-are nimic, hambarul aceluia este gol. El ştie că acela şi în acela e prezent Hristos. El are carte, celălalt n-are şcoală prea multă, nici nu ştie citi. Dar omul credincios, chiar dacă este cult, are multe facultăţi, el îl socoteşte pe cel de lângă sine mai mare decât el. Pentru că zice în gândul lui: acesta este un om smerit. El n-are cu ce se mândri. Şi pe acesta Hristos îl ascultă pentru că e şi credincios şi smerit. Eu de multe ori m-am fălit cu ceea ce am primit de la Hristos, cu ştiinţa mea, cu priceperea mea că sunt cineva şi că aş merita un loc mai de frunte în biserică, în societate, în şcoală, în instituţia unde lucrez şi aşa mai departe. Şi atunci îl văd mereu pe cel de lângă mine mai de valoare decât mine.

De multe ori sfinţii au fost cunoscuţi după moartea lor, mulţi minunându-se că erau oameni nebăgaţi în seamă. Unul era bucătar şi toţi călugării din mănăstire râdeau de el. El făcea acolo mâncare şi nu ştia altceva. După moarte trupul lui a rămas neputrezit. Când l-au dezgropat la şapte ani au văzut că era Sfinte Moaşte trupul său. Şi au făcut pocăinţă: vai de noi, am râs de el toată viaţa, l-am batjocorit şi el răbda. Că era sfânt. Şi oamenii au avut motiv de pocăinţă toată viaţa pentru că şi-au dat seama că au râs de un sfânt. Era un om nepregătit, n-avea şcoală. Dar era smerit, ascultător şi plin de credinţă acolo la bucătăria lui. Şi Dumnezeu l-a răsplătit cu înveşnicirea nu numai a sufletului ci şi a trupului care nu a cunoscut putrezirea.

Oare înţelegem ce înseamnă să murim şi să înviem cu Hristos? Strigătul unui prunc ce este scos din cristelniţă este unul de bucurie, de eliberare de sub povara păcatului strămoşesc cu care s-a născut. Părinţii trebuie să menţină viu acest strigăt de biruinţă asupra morţii în viaţa copilului. Mai suntem oare biruitori asupra păcatului şi astăzi?

Dar moarte înseamnă şi Spovedania, Pocăinţa. Căci am murit păcatului, am intrat în cristelniţa lacrimilor pocăinţei. Şi ieşirea noastră de acolo pentru cuminecare cu trupul Domnului înseamnă mântuire. Căci Împărtăşania este leacul vieţii veşnice.  

Ultima actualizare în Vineri, 22 Iunie 2018 12:05
 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.