Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii: ÎNDELUNGA RĂBDARE A LUI DUMNEZEU
Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii: ÎNDELUNGA RĂBDARE A LUI DUMNEZEU
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Sâmbătă, 25 August 2018 15:42

„Şi împărţindu-le averea, a plecat departe.” Evanghelia din Duminica a 13-a după Rusalii ne pune înainte o parabolă a Mântuitorului (Matei 21, 33-44) care cuprinde în sine întreaga istorie a mântuirii

neamului omenesc sau, altfel spus, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, pentru că Mântutorul, cu fiecare parabolă, dorea să conştientizeze pe cei care erau în faţa Lui de persoana Sa, de rolul venirii Lui în lume şi de iconomia, de dragostea, de mila lui Dumnezeu faţă de creaţia întreagă şi faţă de lume.

 

Un om bogat, un om mare a plecat departe, după ce a lăsat averea lui pe mâna unor slujitori să o chivernisească. Ştia cât de greu este să chivernisească o astfel de avere nişte oameni simpli, nişte oameni fără multă ştiinţă; erau nişte slugi netrebnice acelea care au preluat de la stăpânul întreaga lui avere; iar stăpânul a plecat departe să nu vadă, şi-a întors ochii să nu se mâhnească de neputinţa oamenilor, de slăbiciunea lor în a chivernisi şi a îngriji via pe care o avea stăpânul acesta. Slujitorii nu au ştiut cum să aiba grijă de vie, nu au ştiut să o sape, să o pregătească pentru a da roadă bună şi via a început să se strice, şi via a început să dea roade amare şi struguri acri neaşteptaţi de stăpân, nedoriţi de el. La un moment dat, stăpânul de departe a trimis nişte oameni să aducă ceva roade din via lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că lucrătorii, ştiind că nu au ce oferi, ştiind că strugurii sunt acri, ştiind că nu au îngrijit cum se cuvine via aceasta, au ales mai degrabă să-i alunge pe trimişi, să-i bată, să-i întoarcă înapoi cu mâinile goale. A trimis stăpânul alţi slujitori, dar şi cu aceia la fel s-au purtat. Pentru că deşi după ce au venit primii ei puteau să-şi dea seama că „e greu de noi, trebuie să muncim, haideţi să ne apucăm de săpat, de îngrijit via”, ei tot nu au reuşit să se pună de acord unii cu alţii şi să se apuce de via aceasta. Atunci şi pe următorii trimişi ai stăpânului i-au alungat, ba i-au bătut şi pe unii i-au omorât chiar. Acestea erau roadele muncii slujitorilor. La urmă, stăpânul zice, văzând pe cei care s-au întors la el, care au scăpat cu viaţă, şi care i-au povestit că via lui, care era atât de frumoasă, e acum în paragină: „Voi trimite pe fiul meu, poate se vor ruşina de el.” Şi l-a trimis pe fiul său. Văzându-l slujitorii de departe, au zis: „Iată, acesta este stăpânitorul, urmaşul stăpânului, dacă îl omorâm via va fi a noastră.” L-au scos afară din vie pe fiul stăpânului şi l-au omorât. Mântuitorul încheie aici şirul povestirii şi-i întreabă pe iudei, retoric, sau cu privire la ceea ce vor face ei mai târziu cu El Însuşi: „Ce credeţi că merită aceşti oameni?” Şi evreii răspund, asumându-şi vina şi rostindu-şi sentinţa: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care îi va da roade la vremea sa.”

Această parabolă este o icoană cum nu se poate mai frumoasă a istoriei lumii acesteia şi a mântuirii noastre. Dumnezeu e stăpânul; via suntem noi, oamenii, pe care ne-a creat Dumnezeu cu puţin mai prejos decât îngerii. După chipul şi asemănarea Lui, după chipul Său ne-a făcut pe noi, stăpâni peste natura aceasta, peste creaţie, a dat în mâna noastră întreaga natură, tot ceea ce ne înconjoară este via lui Dumnezeu, iar El a plecat departe. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această plecare înseamnă că Dumnezeu este îndelung răbdător, adică El a început să rabde îndelung şi să aştepte ca noi să ne ocupăm de via aceasta, dar oamenii în decursul istoriei n-au avut grijă de creaţia lui Dumnezeu, n-au avut grijă de sufletul lor, n-au avut grijă de animale, de natură, de familia lor, de ei înşişi. Din când în când Dumnezeu a trimis în lumea aceasta prooroci, oamenii Lui, care să culeagă roadele slujitorilor, roadele viei, dar toţi aceştia au fost neascultaţi, n-au fost primiţi, ba au fost şi bătuţi, unii dintre ei chiar omorâţi, tăiaţi cu fierăstrăul, bătuţi cu pietre, alungaţi din via stăpânului. La urmă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos, în lume; la plinirea vremii L-a trimis pe El, poate se vor ruşina oamenii de El. Dar când L-au văzut pe fiul stăpânului, pe Fiul lui Dumnezeu, ştim cu toţii ce au făcut oamenii. L-au scos afară din Ierusalim şi L-au omorât pe Golgota, crezând că au terminat cu Dumnezeu, au terminat cu Iisus Hristos şi că lumea va fi a lor.

Mântuitorul când îi întreabă pe evrei ce cred că vor păţi cei care vor face aşa fiului stăpânului, ei, fără să-şi dea seama că parabola pe ei îi avea în vedere, în primul rând, au răspuns: „Cu rău trebuie pierduţi aceşti oameni.“ Mântuitorul nu lasă parabola aici la momentul pedepsei, ci continuă despre lucrarea lui Hristos de unire a oamenilor într-o comuniune sfântă în Biserica Lui, vorbind despre „piatra din capul unghiului” care este El, Hristos; piatra din capul unghiului uneşte doi pereţi, uneşte pe evrei cu neamurile, uneşte pe cei despărţiţi făcându-i una. Piatra din capul unghiului este Hristos, El este Acela Care ne uneşte şi pe noi unii cu alţii, prin Hristos suntem uniţi, prin Hristos formăm un trup. O familie, soţ şi soţie, prin Hristos formează un trup, Hristos este piatra din capul unghiului familiei; o parohie, în Hristos formează o familie sfântă, o comuniune frăţească, şi toţi sunt unii cu alţii fraţi în Hristos.

Noi suntem prezenţi în biserică astăzi pentru ca să aducem laudă lui Dumnezeu că ne-a unit unii cu alţii în Hristos, Fiul Său. Fiul cel pe Care noi prin păcatele noastre L-am scos afară din vie şi L-am omorât pe Golgota, dar Care prin jertfa Lui ne-a iertat păcatele noastre şi ne-a făcut pe noi fraţi unii cu alţii şi pe toţi fii ai lui Dumnezeu în har, fraţi ai lui Hristos, având-o pe Maica Domnului ca mamă a noastră, a tuturor, şi pe sfinţi ca fraţi ai noştri mai mari care au înţeles mai mult decât noi ce înseamnă comuniunea în Hristos şi unii cu ceilalţi.

Această parabolă, care pare o simplă poveste la prima audiţie, aprofundată cuvânt cu cuvânt, ne face şi ne-a făcut deja să înţelegem ceva din profunzimile cuvântului lui Dumnezeu, care este atât de întins, de profund şi fără margini încât ne copleşeşte; şi ori de câte ori citim scrierile şi tâlcuirile Părinţilor Bisericii, aflăm lucruri noi despre ceea ce Dumnezeu a vrut să ne vorbească nouă prin fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Evanghelia de astăzi, iată, ne-a vorbit nouă; poate că dacă acest cuvânt cu care am început – că stăpânul a plecat departe şi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl traduce ca însemnând „îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, Care stă oarecum departe să nu ajungă palma Lui peste faţa noastră şi ne aşteaptă şi ne îngăduie –, ne va face ca din toate scăderile noastre sufleteşti să ne întoarcem la El, să ne trezim, să ne dăm seama că nu trebuie să mai ucidem pe profeţi şi că nu trebuie să mai dăm la moarte pe Fiul Său prin păcatele noastre, ar fi de-ajuns.

Plecarea Lui departe înseamnă îndelunga Lui răbdare pentru noi. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să Şi-o păstreze faţă de viaţa noastră şi de faptele noastre că încă noi putem cădea în multe feluri în lumea aceasta. Dar la sfârşitul vieţii noastre să se poarte cu milă faţă de noi şi să nu ne pedepsească pentru păcatele noastre, pentru modul în care am respins pe trimişii lui Dumnezeu, care pot fi şi preoţii parohiei, care pot fi şi unii din familia noastră ce ne spun nouă despre Hristos. O, și câte alte înţelesuri se ascund în această Evanghelie ce trebuie să rămână încrustată cu litere neșterse în inima noastră. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.