Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 20-a după Rusalii: ÎNTÂLNIREA CU HRISTOS ESTE SALVAREA ROMÂNIEI
Cuvânt la Duminica a 20-a după Rusalii: ÎNTÂLNIREA CU HRISTOS ESTE SALVAREA ROMÂNIEI
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 05 Octombrie 2018 11:06

„Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!“ În Duminica 20-a după Rusalii auzim două texte din Sfânta Scriptură: unul al

Apostolului de la Galateni, în care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre învierea sa din moartea păcatului, despre convertirea sa de la iudaism la creştinism, despre moartea şi învierea lui în Hristos care s-au petrecut în drumul Damascului, iar în textul Evangheliei de la Luca 7, 11-16 ne este relatată o altă înviere, a unui fiu al unei văduve din Nain care era mort şi a înviat, care a revenit la viaţă prin puterea lui Iisus Hristos.

 

Textul Apostolului trebuie cu luare aminte ascultat în biserică, pentru că el poartă cheia duhovnicească a Evangheliei pe care o vom asculta în continuare. Aşadar, ce învăţătură primim prin învierea fiului văduvei din Nain dacă nu ceea ce Sfântul Pavel relatează despre sine că s-a întâmplat, adică învierea lui din morţi, din moartea păcatului. Asta vrea să însemne că orice înviere pe care o auzim în Evanghelie este de fapt o icoană a învierii noastre din moartea păcatului, în care trăim din neştiinţă şi necredinţă.

Sfântul Pavel, cel din scrierile căruia noi auzim aproape în fiecare duminică de peste an și în fiecare sărbătoare citiri la Apostol, el a fost în tinerețe un împotrivitor al lui Hristos. Mai înainte de convertirea sa, el a fost un împătimit al apărării legii şi a datinilor sale părinteşti. El Îl căuta pe Iisus Hristos mort, pentru că nu credea că El a înviat, ci socotea că Ucenicii L-au furat noaptea, pe când El era în mormânt, după cum au spus soldaţii care s-au dus în cetatea Ierusalimului după învierea Domnului, atunci când mai-marii Templului le-au dat bani zicându-le: Mergeţi şi spuneţi în cetate că, pe când noi dormeam, Ucenicii Lui au venit şi L-au furat. Şi acuma, iată, mormântul Lui este gol. Ostaşii s-au dus în cetate şi au spus aşa, înşelându-i pe oameni. Pavel, care atunci se numea Saul, era foarte tânăr, el a crezut mai ales că era atât de mult împotriva lui Iisus Hristos şi că fusese de acord cu moartea Lui, chiar dacă el n-a strigat sau n-a făcut parte din Sinedriu, că era prea tânăr. Dar a fost de acord să moară Nazarineanul, pentru ca să nu se mai împrăştie această erezie pe care El o propovăduia ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, când Ucenicii Domnului începeau să vestească prin Ierusalim şi prin cetăţile din jur că Iisus a înviat, că este viu şi că ei L-au văzut, Sfântul Pavel, Saul cel prigonitor de-atunci, i-a căutat cu multă înverşunare prin toate crăpăturile pământului, prin peşteri, pe unde se adunau creştinii dintâi când săvârşeau Liturghia, ca să-L afle pe Hristos, să-L captureze şi să-L ducă la Ierusalim mort cum ştia că este. Dar de fapt ce urmărea Sfântul Pavel? Urmărea să-i lipsească pe creştini de Sfânta Împărtăşanie, de Euharistie, pentru că lupta lui împotriva lui Hristos era lupta împotriva Liturghiei, împotriva Împărtăşaniei. Diavolul căuta prin Pavel să lipsească pe creştini de Iisus Hristos, de prezenţa Lui printre ei.

Mântuitorul a spus: „Eu voi rămâne cu voi totdeauna, până la sfârşitul veacului.“ Şi credinţa lui Iisus Hristos printre noi este prin Cuvântul Său pe care îl auzim pentru inima noastră şi prin Sfânta Împărtăşanie pe care noi o vedem, o pipăim, o gustăm şi ea intră în toate mădularele noastre, îndumnezeindu-le şi sfinţindu-ne. Saul prigonitorul, mişcat de ispita celui viclean, căuta să-L fure pe Iisus Hristos din mijlocul creştinilor. El nu ştia că Iisus Hristos este viu şi-atunci, odată, s-a dus la Damasc, pentru că auzise că în cetatea Damasc din Siria creştinii se adună și socotea că poate acolo au dus trupul lui Iisus. Şi nu ştia că El este prezent pretutindeni unde erau creştinii adunaţi. În fiecare peşteră, în fiecare biserică ascunsă unde se săvârşește Liturghia, Hristos este prezent. Dar el credea că Hristos este prezent numai într-un loc anume. Şi se ducea cu soldaţii la Damasc ca să-L afle pe Iisus, să-I găsească trupul acolo.

Pe drum s-a întâlnit cu Iisus Hristos Care i-a apărut într-o lumină orbitoare din Cer pogorând şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ A fost momentul convertirii lui, momentul naşterii lui la o viaţă nouă, momentul învierii lui. De aceea, Sfântul Pavel, de mai multe ori în epistolele sale, aminteşte de această clipă a convertirii sale.

În citirea de acum de la Galateni auzim cum Sfântul Pavel povestește galatenilor despre convertirea sa, despre întâlnirea lui cu Iisus Hristos, despre cum Domnul l-a înviat din moartea păcatului în care se afla. Apoi imediat auzim textele Evangheliei cum Mântuitorul venea în pelerinaj cu Ucenicii Săi, cu mulţime de oameni de la Capernaum, unde tocmai vindecase pe sluga sultaşului, până la Nain, o cetate de sub muntele Tabor – distanţa este cam de 40 de kilometri. Şi ei au mers pe jos, au plecat din zori şi acum probabil că erau la mijlocul zilei, după-amiază, când soarele era puternic, moment în care din cetatea Nain ieşea un cortegiu funerar: o mamă văduvă îşi ducea propriul fiu la cimitir, înconjurată de mulţimea evreilor din cetate care plângeau lângă ea moartea fiului său. În lipsa lui Hristos, în afara lui Hristos, mama aceasta n-avea altă soartă pentru fiul ei. Generaţia tânără n-are altă direcţie decât cimitirul, dacă este în afara lui Hristos. În afara credinţei, în afara mântuirii, părinţii nu-şi pot îndrepta copiii decât spre cimitir şi spre moarte. Aşa au făcut cei din Nain astăzi: petreceau generaţia tânără spre cimitir. Sunt părinţi şi astăzi, creştini fiind cu numele, doar înscrişi în actele Botezului în Biserică, care n-au nici o legătură cu Biserica şi cu Hristos şi care-şi îngroapă fiii şi le croiesc copiilor lor drum spre cimitir, nu adică spre cimitirul în care trupul va ajunge uneori şi la tinereţe, dar de cele mai multe ori la bătrâneţe, ci la moartea păcatului, pentru că părinţii lor dorm liniştiţi în timp ce copiii lor hălăduiesc pe uliţele satelor şi ale oraşelor, în discoteci şi în cârciume, şi în locuri de pierzare. Părinţii îşi rânduiesc copiii lor spre moarte şi-i poartă spre cimitir fără nici o tulburare lăuntrică. Odinioară, strămoşii, părinţii noştri, atunci când nu le veneau acasă copiii, se tânguiau şi se uitau pe uliţe peste poartă să vadă unde sunt, de ce n-au ajuns încă acasă. Astăzi, părinţii adeseori n-au nici o legătură cu această grijă a lor maternă faţă de copiii lor, de aceea îi poartă spre cimitir, spre moarte.

Acest cortegiu trist s-a întâlnit cu un grup de pelerini, un grup în fruntea căruia era Hristos care venea dinspre Capernaum înspre Nain. Şi oprindu-se în faţa acestui cortegiu funerar, Hristos a rugat-o pe mamă să nu mai plângă: Nu plânge! Nu mai plânge pentru că te-ai întâlnit cu Mine! Nu mai plânge! Nu mai suspina pentru că te-ai întâlnit cu Răscumpărătorul copilului tău, cu Mântuitorul lui! Hristos avea să mai zică acest cuvânt şi mai târziu când, mergând pe drumul Calvarului Său, întorcându-se cu privirea înapoi la femeile care plângeau, le va zice: „Nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri, fiice ale Ierusalimului!“ Iar mai târziu, când El a înviat din morţi şi Maria Magdalena stătea la mormânt şi plângea, El venind o întreabă: Femeie, de ce plângi? De ce mai plângi? Pentru că am înviat. Sunt viu. Nu mai plânge un mort, pentru că mortul este viu şi mormântul este gol. Şi această dorinţă a lui Hristos de a şterge lacrimile părinţilor este o linie de aur trasată în Evanghelia de astăzi. Nimeni să nu mai plângă atunci când se întâlneşte cu Hristos, ci să-L roage şi să aştepte de la El mântuirea. Dar trebuie să ne întâlnim cu Hristos, trebuie noi ca părinţi să ne întâlnim cu Hristos. De multe ori ne plângem că generaţiile de astăzi nu mai sunt ca noi, dar ce-am făcut noi? Am fost mai buni ca ei? Nicidecum. Pentru că aşchia nu sare departe de trunchi, spune un proverb. Da, pentru că ceea ce naşte din pisică şoareci mănâncă, zice un altul. Pentru că ceea ce am crescut noi şi bolile noastre se transmit copiilor. Cei de astăzi, copiii noştri urmează modelului credinţei noastre. Oare nu cumva am avut noi o credinţă formalistă, de suprafaţă? Nu ne-au auzit copiii noştri înjurând pe Dumnezeu sau certându-ne în casa noastră sau cu vecinii noştri? Nu ne-au văzut copiii noştri că nu vorbim cu cineva dintre cei din jurul nostru? Poţi să fii sfânt în toate celelalte, dar dacă te-a văzut copilul tău că urăşti pe fratele tău e de ajuns ca să-i creezi lui drum spre cimitir. Şi ne mirăm că nu vin copiii noştri la biserică astăzi. Păi nu vin pentru că noi am trăit nevrednic de credinţă, de Evanghelie şi de Biserica lui Hristos, chiar intrând în ea toată viaţa noastră. Pentru că am stat în biserică certaţi unii cu alţii, am stat în biserică nelepădând păcatele noastre, am stat în biserică gândindu-ne la avort, ca mame, socotind mereu: „Vai, să nu rămân! Vai, nu cumva să rămân însărcinată!“ Nici n-a rămas măcar, dar gândul îi era la avort, gândul îi era la împotrivirea faţă de darul vieţii. Suntem în biserică bărbaţi şi femei, dar gândul nostru e ca să putem să mai luăm ceva în plus din ceea ce nu ne aparţine. Sau înjurătura, ori drăcuiala, sau clevetirea, sau alte păcate care au fost însoţitorii noştri în cursul vieţii, toate acestea îi duc acum pe copiii noştri la cimitir.

Evanghelia de astăzi e scurtă ca întindere, totuşi are în ea concentrată ideologia mântuirii, economia mântuirii noastre. Întâlnirea cu Hristos este salvarea noastră. Sfântul Pavel ne-a arătat ce înseamnă să te întâlneşti cu Hristos în textul Apostolului din Galateni citit mai înainte. Întâlnirea cu Hristos te converteşte, te schimbă din cel care ai fost împotriva Liturghiei şi a prezenţei lui Hristos între oameni într-un mare apărător al lui Iisus Hristos cel răstignit. Spune Sfântul Pavel că „n-am voit să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos cel răstignit“. Auziţi? El care mai înainte căuta pe Iisus Hristos să-L fure din mijlocul creştinilor, acum el scrie, după ce s-a întâlnit cu Hristos: „Nu vreau altceva decât să ştiu între voi decât pe Iisus răstignit… Cât despre mine însumi, zice el, m-am răstignit odată cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“. El vedea toată viaţa lui că este o viaţă a lui Hristos şi atunci toate manifestările lui exterioare erau manifestările lui Hristos, toate gândurile lui erau gândurile lui Hristos, de aceea şi spune: să aveţi în voi gândul lui Hristos şi toate celelalte pe care le scrie în epistolele sale creştinilor, ca să întipărească în conştiinţa fiecăruia pe Hristos Domnul şi Mântuitorul său şi al lumii întregi.

Dumnezeu să ne ajute să ne întâlnim şi noi cu Fiul Său Iisus Hristos, chiar şi mergând în durere şi în lacrimi cu fii noştri spre cimitire, adică simţind că i-am pierdut. Nu mai ascultă copilul meu, nu mai am ce-i face. E mort. Îl duc la cimitir. Cu toate acestea să zicem: Doamne Iisuse Hristoase, vino înaintea mea! Tu eşti salvarea! Eu nu mai pot face nimic. Nu mă mai ascultă. E mort faţă de familia mea. Dar dacă Tu vii înaintea mea, îl poţi ridica şi pe acesta. „Ceea ce la oameni este cu neputinţă la Dumnezeu este cu putinţă“, spune Cuvântul Scripturii. Şi aceasta trebuie s-o credem cu multă tărie. Să credem că Dumnezeu poate să facă sfinţi din copiii noştri, poate să facă oameni vii din cei morţi. Şi în aceasta se temeluieşte şi credinţa noastră în Înviere. Pentru că Hristos, pe cei morţi pe care îi aducem noi în biserică la înmormântare, El îi va face vii, îi va învia. Credincioşii au această trăire de credinţă în inima lor că cel pe care-l îngropăm în cimitir va veni vremea când va învia, pentru că Hristos poate să învie şi din morţi, cum ne-a spus Evanghelia de astăzi. Şi noi credem în cuvântul lui Hristos. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.