Actualităţi
Activităţi
Apariţii editoriale
Publicaţii
Cuvânt la Duminica a 33-a după Rusalii: SĂ ROSTIM RUGĂCIUNEA VAMEȘULUI ORI DE CÂTE ORI NE ADUCEM AMINTE DE PĂCATELE NOASTRE |
Scris de Preot Petru Roncea | |||
Joi, 18 Februarie 2016 14:16 | |||
Duminica a 33-a după Rusalii reprezintă prima treaptă pe urcuşul duhovnicesc al
Triodului pe care înaintăm spre măreaţa sărbătoare a Învierii lui Hristos sau la retrăirea învierii noastre odată cu Învierea lui Hristos. Â Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe lumea aceasta, S-a făcut om, pentru ca pe noi oamenii să ne facă asemenea chipului slavei Sale, adică să ne facă, după cum spun Părinţii Bisericii, dumnezei după har. Să ne sfinţească şi să devenim fiecare mădular în trupul Lui cel veşnic, ceea ce înseamnă să devenim o Biserică, adică noi înşine să devenim Trupul Lui. Ei bine, Mântuitorul a spus această parabolă cu vameşul şi fariseul (Luca 18, 10-14) şi Părinţii Bisericii au aşezat această parabolă în prima duminică din această perioadă a pocăinţei care începe acum şi se încheie în Sâmbăta cea Mare, pentru ca să ne înveţe că pocăinţa se leagă de rugăciune sau rugăciunea are ca temei gândul acesta al părerii de rău pe care îl avem în inimă pentru păcatele noastre. Şi venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune ca să-I cerem iertare pentru toate fărădelegile noastre.
Iată, au venit doi oameni la templu să se roage. Venirea la rugăciune este o îndatorire a noastră, o mângâiere pe care sufletul nostru o aşteaptă dintotdeauna. Ori de câte ori ne plecăm la rugăciune în biserică înaintea lui Dumnezeu, sufletul nostru se simte mângâiat, se simte împlinit, pentru că el este în largul lucrării lui şi se află în comuniune cu Acela care l-a creat, cu Dumnezeu. Pe aceşti doi oameni care s-au urcat la templu să se roage Mântuitorul îi clasifică: unul fariseu şi altul vameş, adică unul era foarte învăţat, cunoştea foarte bine rânduielile legii şi nu numai că le cunoştea, dar le şi împlinea în viaţa lui; celălalt era un om socotit foarte păcătos de către evrei, vameşii erau oamenii care s-au dat pe sine în slujba ocupanţilor romani, fiindcă Țara Sfântă era în vremea aceea sub ocupaţie romană. Imperiul roman era întins peste tot bazinul Mării Mediterane; şi stăpânitorii romani alegeau oameni dintre popoarele ocupate care să strângă dările pentru împărat şi aceştia erau numiţi vameşi. Pentru că primeau un salariu mai mare şi aveau şi putere de a asupri pe consătenii lor prin această funcţie primită, ei erau foarte urâţi de către oamenii locului. Vameşul întotdeauna era privit cu suspiciune pentru că trădase poporul şi nu-l apăra şi pentru că s-a pus în slujba ocupanţilor romani. O evanghelie pe care am auzit-o a fost cu Zaheu vameşul; Mântuitorul înadins merge în Ierihon şi intră în casa celui mai mare păcătos, care era Zaheu, mai mare peste vameşi, adică cel mai mare păcătos în ochii evreilor. Dar Mântuitorul a vrut să arate că şi cei mai păcătoşi dintre oameni pot să se mântuiască, dacă primesc Cuvântul lui Dumnezeu în inima lor şi acesta lucrează înspre pocăinţă. Şi am văzut pe Zaheu că a făcut nişte fapte deosebite, zicându-I Mântuitorului că dacă a năpăstuit pe cineva îi întoarce împătrit, adică de patru ori mai mult. El era conştient că a greşit, apoi zice: „Jumătate din averea mea o dau săracilor” –ştia că ce adunase a fost pe nedrept, prin asuprire, şi atunci Mântuitorul i-a zis: „Iată, a intrat mântuirea şi în casa aceasta pentru că şi el este fiul lui Avraam“. Acum, la începutul Triodului, Mântuitorul spune parabola cu un vameş şi un fariseu care merg la templu să se roage. Fariseul, pentru că se socotea drept, a înaintat mai repede spre Sfântul Altar şi a început să se roage în felul lui, cum am auzit în Evanghelie: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni” – ce rugăciune urâtă! Ce josnic! Ce neghiob acest om, acest fariseu! Se compara pe el cu oamenii, dar nu ştia că Dumnezeu este blând şi smerit cu inima, el nu auzise de smerenie, să spună că cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu, cum avea să spună mai târziu Sfântul Pavel care şi el a fost un fariseu, născut fariseu. Însă când s-a convertit pe drumul Damascului, a câştigat sau şi-a impropriat în fiinţa lui smerenia lui Hristos, putând spune că este cel dintâi păcătos între toţi oamenii. Fariseul, însă, se compară cu oamenii şi spune că nu este ca ceilalţi şi începe să-i judece pe semenii săi ca fiind: răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi. El îi vedea pe toţi oamenii păcătoşi, hoţi, nedrepţi şi desfrânaţi. Mai mult, zice cu aroganţă: „nu sunt nici ca acest vameş” care era în spatele lui şi care îşi bătea pieptul cu pumnii pentru că simţea inima că se zbate de durere înlăuntrul lui pentru păcatele sale. Apoi fariseul continuă să amintească în rugăciune ce face el: posteşte de două ori pe săptămână – postul este ceva cu care nu trebuie să te lauzi, nu trebuie să te vadă cineva că posteşti, ci aceasta este o lucrare de taină pe care omul credincios o săvârşeşte înaintea lui Dumnezeu; dau zeciuială din toate câte câştig, adică îşi plătea datoria lui către templu – era lege ca a zecea parte din câştigul pe care îl avea fiecare evreu să-l dea templului pentru ca aşa să se întreţină seminţia leviţilor, care n-avea moştenire în Israel şi care, slujind la altar, trebuia să se hrănească din zeciuiala aceasta care era oferită de celelalte seminţii. Erau 12 seminţii în Israel, 12 familii şi una dintre ele era a leviţilor. Aceasta a fost aleasă de către Dumnezeu prin Moise ca să fie mereu de slujbă la cortul sfânt, la templu. Acestei seminţii Moise nu i-a dat nici un petic de pământ în Canaan, când a împărţit ţara poporului venit din Egipt. La celelalte seminţii le-a dat câte o parte de pământ în Ţara Sfântă şi datoria era ca a zecea parte din ceea ce câştigau să dea seminţiei leviţilor pentru ca astfel să poată şi ei să trăiască, să aibă la fel ca fraţii lor, adică 11 seminţii câte o zecime înseamnă un întreg, o moştenire întreagă, poate ceva mai mult, care era partea leviţilor. Fariseul nostru din Evanghelie dădea zeciuială din ce câştiga, deci era un om care respecta pe leviţi, pe slujitorii de la templu. Acestea erau cuvintele lui de rugăciune. Frumoase mărturiile lui de credinţă, de trăire de la urmă, dar foarte neplăcute cele dintâi, când s-a comparat cu oamenii, judecându-i că sunt păcătoşi. Vameşul, însă, stătea la uşa bisericii şi nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, adică stătea cu ochii în pământ. De aceea, noi de multe ori auzim la biserică, la slujbă: „Capetele noastre Domnului să le plecăm” şi noi răspundem “Ţie, Doamne!”, iar în momentul acela stăm cu capul plecat spre pământ pentru că preotul în altar citeşte o rugăciune a plecării capetelor. Corul spune acel „Ţie, Doamne” mai lung, pentru ca preotul să aibă timp să citească în altar rugăciunea plecării capetelor, adică o rugăciune de pocăinţă pe care o face în timp ce el şi tot poporul îşi apleacă capetele înaintea lui Iisus Hristos. Această plecare a capului pe care o făcea vameşul o însoţea cu bătaia în piept cu pumnul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” Acestea erau singurele cuvinte, atât a spus el, dar Mântuitorul le spune evreilor care-L ascultau că „acesta s-a îndreptat, s-a întors la casa lui mai îndreptat decât fariseul“, pentru că el s-a smerit; pe cel care se smereşte Dumnezeu îl înalţă, iar cel care se înalţă pe sine, Dumnezeu îl smereşte. Evanghelia aceasta, de la începutul perioadei Triodului, ne pune înainte tuturor chemarea la rugăciune, chemarea de a veni la biserică. Venim la biserică pentru că fiecare duminică reprezintă o treaptă pe scara acestui urcuş duhovnicesc până la înviere. Astăzi vedem ce înseamnă rugăciunea: că este punctul principal pe drumul acesta al pocăinţei; trebuie mereu, simţindu-ne păcătoşi, să spunem: „Doamne, iartă-ne!”. „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” – rugăciunea vameşului pe care Biserica ne învaţă să o rostim neîncetat ori de câte ori ne aducem aminte de păcatele noastre, să o rostim neîncetat. O ştim cu toţii, e atât de simplă şi de puternică. În Sfântul Munte Athos călugării repetă zilnic de sute de ori această rugăciune, au program, îşi fac noaptea ore întregi cu această unică rugăciune repetată de mai multe ori. Au aceste mătănii pe care le vedeţi că le poartă călugării pe mâini, cu mărgeluţe şi cu fiecare mărgeluţă pe care o trec din metanie zic rugăciunea aceasta: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul” sau: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dacă acest şirag are 200 de mărgeluţe, apoi ştie monahul că, dacă a parcurs întreg şiragul, de 200 de ori a rostit rugăciunea, fără să numere. Alţii zic de mii de ori rugăciunea aceasta pentru toată lumea şi pentru noi care de multe ori dormim noaptea fără să ne gândim vreodată ca să ne sculăm şi să ne rugăm lui Dumnezeu. Duminica viitoare este duminica Fiului risipitor, duminica conştientizării păcatelor şi întoarcerea la Tatăl, la Dumnezeu. Apoi va urma Duminica Judecăţii viitoare când vom auzi că oamenii vor fi împărţiţi în două cete şi ultima, dinaintea Postului Mare, Duminica Izgonirii lui Adam din rai, duminica în care Adam stă la poarta raiului şi cere lui Dumnezeu iertare pentru păcatele lui. Să punem în lucrare ceea ce învățăm în duminica vameșului și a farisului şi ce vom învăţa şi în următoarele duminici de până la începutul Postului Mare. Fie ca rugăciunea vameşului să rămână întipărită în inima noastră şi să o rostim ori de câte ori simţim nevoia apropierii noastre de Dumnezeu. Astfel Dumnezeu ne va îndrepta şi ne va înalţa din starea decăzută în care suntem, făcându-ne fii ai Lui şi ai Împărăţiei Sale. Amin!
|