Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la NAȘTEREA MAICII DOMNULUI
Popas duhovnicesc la NAȘTEREA MAICII DOMNULUI
Evaluare utilizator: / 2
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Joi, 07 Septembrie 2017 21:24

Poposim în taină pe coastele însorite ale

Nazaretului, iubite cititorule, acum, la început de an bisericesc, deschidem bătrâna carte de slujbă în ziua de 8 septembrie şi citim cu luare-aminte cuvântul sinaxarului: „Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se trăgea din neam împărătesc. Acesta, cu toate că-şi ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era, dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea, mâhnindu-se la inimă, el în munte, iar femeia lui, Ana, în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu. El, ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan, al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria  a născut pe Salomi, moaşa. Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu. Deci Preasfânta este nepoata lui Matan şi a Mariei, femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu“.

 

Deja ne-am familiarizat cu sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, socotită între praznicele împărăteşti dimpreună cu celelalte trei sărbători mari închinate ei: Intrarea în Biserică, Bună Vestirea şi Adormirea Maicii Domnului. Cu un început datat de istorici între Sinodul III Ecumenic (431) şi Sinodul IV Ecumenic (451)1 şi ocazionat de sfinţirea unei biserici din Ierusalim zidită pe locul unde, după tradiţie, fusese casa părinţilor Sfintei Fecioare, praznicul de azi se constituie început al supravenerării aceleia care s-a învrednicit a naşte pe Dumnezeu în trup, în acelaşi timp fiind şi pururea-fecioară. Dar preţuirea Maicii Sfinte s-a păstrat dintotdeauna în evlavia creştinilor din Biserica Ierusalimului, care mergeau la mormântul ei din Ghetsimani, la fel cum mergeau la cel al Mântuitorului. Oare nu chiar din timpul vieţii Domnului, admiraţia oamenilor faţă de El se îndrepta şi spre Maica Sa: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt“ (Lc 11, 27)? Cinstirea Maicii a fost inaugurată, să zicem aşa, de către Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire: „Binecuvântată eşti tu între femei!“ (Lc 1, 28), drept pentru care ea însăşi şi-a dat seama că „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Lc 1, 48). Fiind mereu aproape de Fiul ei dumnezeiesc, în mod firesc, cinstea şi dragostea celor dimprejurul Mântuitorului se revărsau deodată şi peste Fiu şi peste Maică. Dar şi altfel, necinstindu-L pe El, era necinstită şi ea şi invers. N-a trecut o sabie prin inima ei, când Fiul suferea batjocura oamenilor la răstignirea Lui? Sau n-a suferit El pentru Mama Lui, văzând-o îndurerată şi însingurată sub Cruce?

Am amintit de vremea începuturilor sărbătorilor închinate Maicii Domnului, menţionând cele două Sinoade Ecumenice. Ei bine, Sinodul III Ecumenic a condamnat erezia unui anume Nestorie care susţinea că, deoarece în fiinţa lui Hristos ar exista două persoane deosebite (de o parte cea dumnezeiască, de alta cea omenească), Sfânta Fecioară nu a născut decât pe omul Hristos şi nu poate fi numită şi Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoare de om, sau cel mult Născătoare de Hristos2. Istoria păstrează o întâmplare care trebuie să devină pentru profanatorii Fecioarei lecţie vrednică de luat aminte. Într-o biserică, unde se afla şi Nestorie, un episcop înşelat de învăţătura acestuia blasfemia pe cei care mai credeau că Maria este şi Născătoare de Dumnezeu. Atunci poporul – în conştiinţa căruia era adânc înrădăcinată credinţa că Fecioara este şi Născătoare de Dumnezeu, mult înainte ca Biserica să fixeze aceasta ca dogmă, sau, mai pe înţeles, ca învăţătură de credinţă –, a ieşit afară din biserică, în mod ostentativ, ca semn de protest faţă de erezia predicată de la amvon. Adevărat popor al lui Dumnezeu care ne lipseşte atât de mult astăzi când gloata, lipsită de discernământul credinţei, alunecă adesea prea uşor în mrejele perfide ale sectarismului.

Să revenim la Praznicul luminat de astăzi. Condacul sărbătorii anunţă fericirea dumnezeieştilor Părinţi: „Ioachim şi Ana din defăimarea nenaşterii de fii, iar Adam şi Eva din stricăciunea morţii au scăpat, Preacurată, prin sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor mântuindu-se când striga către tine: Cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre“. Paremiile citite la Vecernie, de la Facere 28, 10-17; Iez 43, 26-27; 44, 1-4; Pilde 9, 1-11, prefigurări vechi-testamentare, între multe altele, ale Fecioarei, dovedesc discreţie în sesizarea icoanei ei, mai ales la cei mai puţin sensibili. Ce greu acceptă lumea că Dumnezeu S-a făcut om! Cu cât mai anevoioasă-i credinţa că voinţa unei Fecioare umile a contribuit la săvârşirea minunii! „Încă de la Naşterea sa – zice Sântul Nicolae Cabasila – Fecioara a săvârşit temelie unde urma să Se sălăşluiască Cel care poate să mântuiască lumea, făcându-se astfel locaş al lui Dumnezeu, aşa cum I se cuvenea“3. Se spune că atât de mult naşterea Fecioarei a pus în uimire lumea nevăzută, încât toate cetele îngerilor au început să compună nemuritoare imnuri către Maica lui Dumnezeu. Şi aceasta în mod neîncetat, influenţând minunat chiar limba omenească aplecată şi ea spre proslăvirea ei cuviincioasă: „Bucură-se marginile lumii astăzi, întru naşterea ta, Fecioară de Dumnezeu Născătoare Marie, mireasa cea nenuntită; căci întru tine defăimarea părinţilor tăi pentru nenaşterea de fii s-a ridicat şi blestemul strămoaşei Eva, cel cu dureri întru naştere, s-a dezlegat“ (Luminânda zilei de 8 septembrie).

Cu câtă evlavie scrie şi Sfântul Ioan Damaschin: „O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut şi aţi odrăslit  pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpâneşte. O, preafrumoasă şi preadulce fiică! O, crinule cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!“4 Se spune că sub soare nu s-a aflat şi nu se va afla vreo fecioară mai frumoasă decât ea. De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul văzând-o, „voia s-o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu Cel născut dintr-însa“5. În acelaşi duh de uimire se înscriu şi versurile poetului Traian Dorz, aflate în volumul cu acelaşi nume închinat ei: „Minune şi Taină e viaţa curată, / în care Lumina S-a vrut întrupată, / în care Iubirea a vrut a se-aprinde / şi-n care tot raiul pe veci se cuprinde“6.

Cititorule, am aflat atâtea lucruri interesante în popasul nostru duhov­nicesc pe plaiurile Nazaretului, unde Fecioara a văzut soarele, şi-ale Ieru­salimului, unde poate că se mutaseră bătrânii Părinţi dumnezeieşti, să fie mai aproape de Sfânta Sfintelor, nu pentru a-i duce mâncare fiicei lor hăruite să primească pâine îngerească, ci să fie cât mai aproape de poarta Raiului de taină, care „aşteaptă intrarea Preotului cel mare, singura care aduce pe Hristos în lume, spre mântuirea sufletelor noastre“ (Slava Laudelor). Textele biblice pe care le auzim la Utrenia Praznicului, de la Luca 1, 39-49, 56, şi la Sfânta Liturghie, de la Filipeni 2, 5-11 şi de la Luca 10, 38; 11, 27-28, pun temelie nezdruncinată cinstirii şi uimirii pe care sufletul nostru le nutreşte faţă de rodul rugăciunii drepţilor Ioachim şi Ana. Cu adevărat, după cuvântul Mântuitorului, cinste de mamă şi frate al lui Hristos vom câştiga şi noi, cititorule, de-Şi va afla Cuvântul sălaş şi întru cele dinăuntru ale noastre.

 

1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 191;

2 Ibidem, p. 187;

3 Sfântul Nicolae Cabasila, Trei Omilii..., Ed. Icos, 1999, p. 57;

4 Vieţile Sfinţilor pe Septembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 126;

5 Ibidem, p. 129;

6 Traian Dorz, Minune şi Taină, manuscris; aceeaşi poezie se află şi în colecţia «Să cântăm Domnului», Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 252;

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.