Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci: SĂ FACI FAPTE BUNE CA ROD AL CREDINȚEI ÎNSEAMNĂ A-L URMA PE HRISTOS CU CRUCEA PE CARE O AI
Cuvânt la Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci: SĂ FACI FAPTE BUNE CA ROD AL CREDINȚEI ÎNSEAMNĂ A-L URMA PE HRISTOS CU CRUCEA PE CARE O AI
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 15 Septembrie 2017 19:23

Duminica numită în calendar Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci

este un ecou al praznicului de curând trecut, praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Ca orice ecou, poartă în sine aceleaşi cuvinte sau transmite aceleaşi evenimente pe care sărbătoarea ni le-a pus înainte. Pe 14 septembrie am auzit Evanghelia Răstignirii lui Iisus Hristos, iar astăzi Biserica ne pune înainte textul Evangheliei urmării lui Iisus Hristos cu crucea noastră. Evanghelia de la Marcu, cap. 8, versetele 34-38 şi cap. 9, versetul 1, ne pune la inimă chemarea Mântuitorului de a-L urma purtându-ne crucea noastră. Fiecare dintre noi avem o cruce de purtat şi avem un necaz al nostru, avem o suferinţă a noastră, avem un mijloc de mântuire pe care Dumnezeu ni l-a oferit, fiecăruia în parte, special pentru fiecare în parte, pe care cruce purtându-o să putem să ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu, să ne mântuim sufletele.

 

 

Mântuitorul, în această Evanghelie, ne pune nişte condiţii, nişte trepte pe care trebuie să păşim, să urcăm pentru ca să ajungem cu crucea noastră la El şi zice: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Patru trepte. Patru lucruri foarte importante, patru lucruri pe care nu le putem răsturna din ordinea lor. Patru lucruri care ne sunt neapărat de trebuinţă pentru fiecare dintre noi în vederea mântuirii sufletelor noastre.

Primul lucru: cel care voieşte să vină după Mine – este voinţa noastră, pe care trebuie să ne-o punem în slujba lui Dumnezeu, pe care să o oferim lui Hristos; suntem creaţi liberi după chipul lui Dumnezeu, avem libertate să facem ce vrem. Vedeţi: facem ce vrem. În vremea comunistă nu puteam face chiar ce voiam în sensul manifestării în afară; omul înghiţea în sine, înjura în el însuşi pe conducătorii lui, pe mai-marii lui, dar nu-şi permitea să spună vreun cuvânt care să înfiereze pe cineva şi să se facă astfel vinovat de închisoare. Astăzi, omul e liber să spună orice vrea, împotriva oricui şi, ca întotdeauna, împotriva lui Dumnezeu. Împotriva lui Dumnezeu şi comuniştii erau bucuroşi să audă pe oameni cum înjură. Pentru că ei erau împotriva lui Dumnezeu şi voiau să arate că nu există Dumnezeu şi atunci, când omul înjura pe Dumnezeu, ei ştiau că acela este necredincios, deci un om de-al lor. Astăzi, însă, pe nimeni nu mai interesează dacă cineva înjură sau nu înjură, dacă preamăreşte pe Dumnezeu sau nu-L preamăreşte. Singur diavolul este acela care are interes ca oamenii să fie împotriva lui Dumnezeu. Dar noi putem face orice. Avem voinţa liberă să mergem să facem păcate sau să ne împotrivim ispitei păcatului, voinţă liberă avem să mergem la Hristos sau voinţă liberă să nu mergem la Hristos. La biserică, care este casa lui Dumnezeu, locul unde Hristos ne aşteaptă, ne cheamă, sau a nu merge la biserică, a nu răspunde chemării lui Hristos. Suntem liberi. Ce mare dar este libertatea! Cu libertatea aceasta putem câştiga raiul şi putem să intrăm şi în iad. Depinde de noi ce alegem. Voinţa noastră, „Cine voieşte să vină după Mine” – e primul cuvânt. Atâţia oameni au ales astăzi să stea acasă. E voinţa lor. Adică să respingă chemarea lui Hristos la Liturghie, la Jertfa Lui, la a participa pe Golgota răstignirii Lui, la moartea Lui. Unii oameni zic: ce importanţă are? Mai rar merg la biserică. Nu e chiar aşa importantă Liturghia. Eu am credinţa în inmă, eu cred în Dumnezeu şi e de ajuns. Foarte mulţi din lumea aceasta zic aşa. E dreptul lor, e voinţa liberă. Şi Dumnezeu are voinţa liberă şi când ne vom prezenta înaintea Lui, atunci când vom muri, El va zice cum va voi: „Nu vă cunosc pe voi”. El poate să spună despre noi aşa, pentru că nu ne-a cunoscut. Eu vă cunosc pe dumneavoastră care veniţi la biserică, dar vă mărturisesc că sunt oameni în satul acesta pe care încă nu-i cunosc. Sunt bărbaţi, mai ales, dar şi femei, care când merg cu molifta şi întreb cine stă aici, mi se răspunde: cutare, dar nu ştiu cum arată. Dacă mă întâlnesc în oraş cu ei, nu-i salut; fiindcă în oraş îi saluţi pe cei pe care îi cunoşti, dar ei se uită la tine şi spun: părintele nostru e mândru, nu te salută! Dar tu nu-l cunoşti, pur şi simplu, pentru că nu l-ai văzut niciodată. Sunt oameni din parohie pe care eu niciodată nu i-am văzut. Cum voi mărturisi pentru ei: acesta este enoriaşul meu, când eu nu-i cunosc! Cum ne va mărturisi Hristos pe noi înaintea Tatălui,  când noi nu răspundem chemării Lui şi nu participăm la moartea Lui, să ne vadă El de pe Cruce pe fiecare cum ne plângem păcatele şi cum spunem, aşa cum am auzit la rugăciunea la începutul Sfintei Liturghii, la Acatist: „Eu, Doamne, cu păcatele mele Te-am răstignit pe Tine, O! Răstignitul meu, Hristoase! Câte ai pătimit pentru mine, pentru păcatele mele!” Aceste cuvinte le rostim în biserică înaintea crucii lui Hristos, pe care El Se răstigneşte, pe care El moare pentru noi, în fiecare zi, în fiecare Liturghie pe care o săvârşim în biserică. De foarte mare importanţă este Sfânta Liturghie. Oamenii zic: acestea sunt ritualuri, sunt lucruri ale Legii celei vechi; diavolul înşală astfel lumea. Protestanţii zic: tot ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă nu are valoare pentru mântuire, pentru că sunt lucruri văzute, sunt lucruri care sunt pipăibile, nu sunt ale credinţei. Dar oare, vedem noi pe Hristos în Sfânta Împărtăşanie? Oare nu avem noi o mare credinţă ca în pâinea şi vinul din potir să vedem trupul şi sângele lui Hristos? O, ce mare credinţă ne trebuie! Credinţă ca a sfinţilor, ca atunci când ne împărtăşim să credem că am luat foc în gura noastră. Hristos Se micşorează, Se restrânge din măreţia, strălucirea şi văpaia dumnezeirii Lui astfel încât să nu ne ardă gura şi pântecele atunci când ne împărtăşim.

Al doilea lucru: „Să se lepede de sine”. Voinţa este uşa cea strâmtă. Lepădarea de sine este intrarea pe această uşă strâmtă care este Hristos. Uşa strâmtă prin însăşi denumirea ei înseamnă ceva prin care trebuie să te strecori, să lepezi bagajele; ai bagaje mari, nu poţi trece, e prea strâmt locul, trebuie să te lepezi de sine. În sinea noastră, părerea despre noi este atât de umflată, atât de mare încât nu poţi trece nici printr-o poartă larg deschisă, darămite prin uşa cea strâmtă, care este Hristos. Se spune că şarpele, când îmbătrâneşte, se duce la văgăuna lui între stânci, care este foarte îngustă, şi acolo se strecoară cum poate şi leapădă pielea veche. Aşa el se înoieşte şi întinereşte, rămânând cu pielea cea nouă, haina veche şi-o lasă şi întinereşte cu o haină nouă. Prin uşa cea strâmtă când intră creştinul, el îşi lasă haina veche, îşi leapădă firea lui, părerile despre sine, şi merge pe urma lui Hristos fără nimic din ale lui, din pretenţiile lui, din mândria lui, din slava pe care şi-o închipuie că o are înaintea lumii.

Al treilea lucru este: „Să-şi ia crucea sa”. După ce voim să mergem după Hristos, după ce ne lepădăm de firea cea veche, aşa putem să ne ducem crucea, altfel nu reuşim. Chiar dacă în mod fizic ne-o ducem, că toţi ne purtăm bolile noastre, toţi ne purtăm necazurile noastre, şi ateii se înbolnăvesc şi mor şi necredincioşii au necazuri în casa lor şi în trupul lor şi îşi duc necazurile, n-au ce face, dar una este a-ţi duce crucea lepădat de sine şi urmând pe Hristos şi alta a-ţi duce crucea cârtind nemulţumit, aşa cum şi-o duc cei necredincioşi.

Şi, după ce îţi iei crucea, următorul lucru este să-L urmezi pe Hristos. A-l urma pe unul care a suferit mai mult decât tine este izvor de nădejde pentru tine, care ai o cruce mai mică ca a aceluia. Noi toţi avem o cruce mai mică decât a lui Hristos. Oricât am suferi noi. Unii zic: „Părinte, sufăr ca Hristos, ca Hristos port cruce grea.” Nicidecum! Este o blasfemie să spui lucrul acesta. Nu poţi să spui că porţi o cruce ca a lui Hristos. El a pătimit pentru lumea întreagă, noi pătimim pentru noi, pentru păcatele noastre. Dar această chemare de a lua crucea înseamnă a trăi în faptele bune pe care le face şi le cere credinţa şi urmarea lui Hristos. Să faci fapte bune înseamnă a-L urma pe Hristos cu crucea pe care o ai, cu necazurile pe care le porţi, cu bolile pe care le ai în trupul tău, cu neputinţele tale, cu lipsurile tale, să poţi să-L urmezi pe Hristos şi să faci fapte bune, iată, aceasta este chemarea Evangheliei de astăzi.

Sigur că Evanghelia are şi multe lucruri pe care le spune Mântuitorul în continuare în legătură cu valoarea sufletului, cu importanţa lui, cu faptul că omul, dacă ar câştiga lumea întreagă şi ar pierde sufletul, nimic n-ar avea, totul ar fi pierdut pentru el şi fără nici o valoare.

Să spunem câteva cuvinte şi despre celelalte texte evanghelice pe care le-am auzit astăzi. Al doilea text a fost pentru sfinţii pe care îi pomenim astăzi, Sfântul Iosif, Mitropolitul Banatului, un ierarh din ţara noastră ale cărui sfinte moaşte se află în catedrala din Timişoara, şi pentru Sfântul Nichita Romanul şi Sfântul Visarion Ierarhul. Pentru ierarhi am citit textul Evangheliei de la Ioan, cap. 10 cu Păstorul cel Bun. Hristos, Păstorul cel bun, are grijă de oile Sale şi Îşi pune viaţa pentru ele. Dar aşa este şi omul lui Dumnezeu, cel care şi-a luat crucea şi-L urmează pe Hristos, care este chemat la slujirea aproapelui şi la păstorirea sufletelor, el trebuie să fie ca un păstor care are grijă de oile sale să nu le sfâşie lupul. Lupul este diavolul, este ispita, este tulburarea, este necazul care vine în lume. Şi când vine lupul, zice Hristos, acesta „împrăştie oile”.

Se spune că odată cineva a vrut să încerce credinţa creştinilor dintr-o biserică şi a intrat în ea cu o armă strigând: cine vrea să-şi scape viaţa să iasă afară, cine rămâne cu Hristos şi crede în El şi vrea să moară pentru El să rămână înăuntru. Au rămas preotul cu cântăreţul şi câţiva credincioşi, foarte puţini, în rest, toţi au ieşit afară să se salveze. Şi atunci omul a zis: părinte, aceştia sunt oamenii Bisericii, oamenii lui Hristos, care au fost gata să moară pentru El. Acesta era un om credincios, dar a vrut să arate creştinilor din biserică că dacă vine lupul, oile se împrăştie. Dacă ni s-ar cere nouă să ne dăm viaţa pentru Hristos, aşa cum li s-a cerut ierarhilor sfinţi pe care îi pomenim astăzi, am fi gata să facem noi la fel, sau am fugi, ne-am lepăda de Hristos? În vremea comunismului atâţia oameni au zis: „Nu cred în Dumnezeu”. Au zis în inima lor: „Eu cred”, dar au zis: „Nu cred” ca să-şi păstreze serviciul sau funcţia pe care o aveau etc. Asemenea a făcut şi Petru. Nici el nu a zis în sinea lui; „Mă lepăd de Hristos”, ci, de frica pedepsei pe care o vedea că este asupra lui Hristos în curtea lui Pilat, a zis şi el unei femei: „Nu-l cunosc pe Omul Acesta” şi astfel s-a lepădat de Iisus Hristos. Cuvântul pe care l-a rostit gura lui i s-a socotit lepădare şi apoi a trebuit toată viaţa să plângă pentru ca să fie iertat de Hristos pentru lepădarea lui.

Al treilea text pe care l-am citit a fost pentru copiii care încep şcoala, text al Evangheliei de încurajare a ascultării de învăţători, de profesori şi de luminare a minţii lor pentru ca să primească învăţăturile cele folositoare pe care şcoala le oferă. Am citit şi această Evanghelie pentru că mâine elevii încep şcoala. Unii se vor împărtăşi astăzi; dar era de dorit ca toţi copiii din parohie să se fi împărtăşit. Noi, părinţii, trebuie să ne îngrijim pentru copiii noştri. Le-am cumpărat haine, rechizite şi ghiozdan să mergă la şcoală, dar oare ne-am gândit să li-L oferim pe Hristos, să-i împărtăşim pe copiii noştri, mai ales când încep şcoala la clasa I, şi ca la orice început să li-L oferim pe Hristos să meargă cu ei, să-i însoţească în drumul vieţii lor?

Evanghelia de astăzi ne cheamă la aceasta şi ne apleacă la pocăinţă, pentru că nu numai că nu i-am îndemnat pe copiii noştri să se pregătească să se împărtăşească, dar nici nu-i luăm de mână să-i ducem la biserică. Câţi copii nu flămânzesc după Hristos şi câţi părinţi sunt nepăsători şi-i lasă flămânzi şi nu le oferă şansa de a primi Sfânta Împărtăşanie? A-ţi ucide copilul, nedându-i de mâncare, e o crimă, eşti băgat la închisoare pentru asta. Este grozăvie să auzi pe cineva că nu oferă pâine şi apă copilului său, lăsându-l să moară. Aceeaşi pedeapsă ne-o va da Dumnezeu nouă dacă nu ne îngrijim de copiii noştri să le oferim Cuvântul lui Dumnezeu, ci-i lăsăm acasă în faţa calculatoarelor, a internetului, dormind, gândind că îi vom aduce când vor fi mari. O, dar astfel ei mor, sufletele lor se închircesc, se strâng ca un stomac nehrănit şi se înbolnăvesc spiritual copiii noştri. Dar vom plăti aceasta prin neascultarea pe care o vor avea faţă de noi, părinţii, pentru că, atunci când vor fi mari ne vor acuza, indirect, prin neascultare, prin încăpăţânare, prin lucruri nepotrivite, ne vor scoate peri albi pentru că nu le-am oferit dreptul lor, dreptul la Hristos când erau mici, când erau elevi, când puteam să-i luăm de mână şi să-i aducem la biserică.

Dumnezeu să binecuvânteze ziua aceasta şi duminica aceasta să ne fie tuturor spre mântuire. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.