Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Duminica a 21-a după Rusalii: CINE ARE CREDINȚĂ SĂ AUDĂ CUVÂNTUL EVANGHELIEI
Popas duhovnicesc la Duminica a 21-a după Rusalii: CINE ARE CREDINȚĂ SĂ AUDĂ CUVÂNTUL EVANGHELIEI
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Duminică, 15 Octombrie 2017 12:23

„Cine are urechi de auzit să audă!“ Cuvântul acesta-l strigă Hristos

în două rânduri în Evanghelia cu parabola semănătorului (Luca 8, 5, 15). Pe lângă această Evanghelie azi am mai auzit încă un text cu rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului. Asta pentru că Biserica a rânduit că astăzi ne aducem aminte de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Ei au statornicit pentru totdeauna învăţătura Bisericii noastre cu privire la cinstirea icoanelor. Căci până la acest Sinod, care a avut loc în anul 787, la Niceea, au fost lupte mari în biserici cu privire la respectul şi cinstirea icoanelor.  Multe biserici care erau ocupate de iconoclaşti, adică de oameni care erau împotriva icoanelor, tot ce era pe pereţi  era acoperit, icoanele erau stricate, ba chiar cei care apărau icoanele erau daţi morţii de fraţii lor, de creştinii care erau împotriva icoanelor şi erau omorâţi deasupra icoanelor vărsându-li-se sângele peste icoanele pe care ei le cinsteau. Sau fiind legaţi în saci şi aruncaţi în adâncurile mării ca să fie înecaţi de către fraţii lor, de către creştinii din aceeaşi biserică, dar care erau împotriva cinstirii icoanelor. Şi prin scoaterea icoanelor şi arderea lor, înaintea mulţimii, ca un act de credinţă, de către creştinii din aceeaşi biserică care erau împotriva cinstirii icoanelor. Şi asta s-a întâmplat până în anul 787 când Părinţii Bisericii, trei sute cincizeci la număr, s-au adunat şi au stabilit pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor, faptul că icoana este predică prin culoare a cuvântului lui Dumnezeu. Dacă noi avem Scriptura şi acolo citim cuvântul prin intermediul literelor, în icoane citim acelaşi cuvânt prin intermediul culorilor. Şi cei care nu ştiu carte pot să cunoască Scriptura prin icoană, pentru că privind la icoana Mântuitorului, la culorile, în ochii lui Hristos, în faţa Lui Îi văd chipul lui Dumnezeu şi Îl cunosc pe Dumnezeu prin intermediul culorilor. Nu este nici o diferenţă între culoare şi literă prin care Cuvântul vine la noi. Însuşi Mântuitorul a voit ca să rămână chipul Său pe mahrama Veronicăi. Atunci când ea a vrut să şteargă faţa însângerată a Domnului, chipul Mântuitorului s-a întipărit pe mahrama ei. Şi acest chip a rămas o predică a feţei lui Hristos pe care de altfel noi o aflăm şi din Scriptură atunci când citim cuvântul Evangheliei prin intermediul  literelor ce formează cuvintele de acolo.

 

 

Deci textul al doilea cu rugăciunea din Ghetsimani l-am auzit pentru cinstirea Părinţilor Bisericii care s-au adunat la Sinod şi-au stabilit pentru totdeauna învăţătura cu cinstirea, venerarea şi închinarea noastră la icoane, crezând că stând în faţa lor stăm în faţa unei ferestre prin care ochii noştri privesc dincolo de icoană, în nemărginirea spaţiului ceresc, în împărăţia lui Dumnezeu. Şi că prin ochii aţintiţi în ochii lui Hristos şi ai Maicii Domului din icoană noi trecem dincolo, în împărăţia harului, de unde primim putere. De aceea atâtea minuni s-au făcut în faţa icoanelor, de aceea sunt icoanele făcătoare de minuni, de aceea creştinii care au o credinţă puternică se apleacă în faţa icoanelor şi rostesc rugăciuni din inimă şi cu credinţă puternică în ceea ce dincolo de icoană, trecând dincolo de chipul din icoană la cel real din Rai, din Împărăţia lui Dumnezeu.

Cuvântul spus de Hristos în prima Evanghelie de azi: Cine are urechi să audă, acest cuvânt, spune Sfântul Clement Alexandrinul, se referă la credinţă. Cu alte cuvinte, Sfântul Clement Alexandrinul afirmă despre Evanghelia aceasta că Mântuitorul a vrut să spună că cine are credinţă să audă cuvântul Evangheliei. Pentru că urechi toţi avem. Dar sunt oameni care, deşi au urechi, sunt surzi. Sau bătrânii, la un moment dat al vârstei, nu mai aud bine. Nu înseamnă că aceştia nu mai au urechi de auzit. Sau nu înseamnă că aceia sunt expuşi să se excludă încetul cu încetul, cu trecerea anilor, de la această chemare a Mântuitorului: Cine are urechi să audă! Ci urechile sunt credinţa din inima noastră, din lăuntrul nostru. Cine are credinţă să audă cuvântul Evangheliei, spune Hristos. Cine are credinţă să stea în faţa icoanei în genunchi, cine are credinţă să sărute icoana şi să creadă că L-a sărutat pe Hristos. Pentru că atunci când Biserica ne cheamă să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, atunci de fapt noi fiecare ne sărutăm unii pe alţii în chip tainic prin credinţă. Sărutându-ne unul pe celălalt, sărutăm pe faţa semenului faţa lui Hristos. Şi atunci nu mai ai duşmani, nu mai ai oameni de care să nu te poţi apropia, pentru că ai putea să nu te apropii de Hristos. Căci Hristos Se află în fiecare semen al nostru. Poate fi într-o stare chinuită, în aşa măsură în care să-ţi întorci faţa, să nu poţi să-L priveşti. Nu de puţine ori vedem semenii noştri pe care nu-i putem privi, schimonosiţi mai ales din pricina beţiei, a prea multei băuturi. Faţa lor nu mai seamănă a faţă de om. Şi totuşi faţa lor este faţa lui Hristos, faţa chinuită a lui Hristos despre care Cuvântul ne spune că îţi era silă să priveşti la El, nu puteai, aveai o scârbă să priveşti faţa Lui, te înfricoşai atât de schimonosit era. Când era în bătăile răstignirii, când era în durerile jertfirii Sale şi înaintea morţii Sale aşa era faţa lui Hristos, cum este faţa celui mai mare păcătos din lume. Noi avem ocazia să vedem mai ales chipul celor ameţiţi de băutură, care au un obicei în această stare. Faţa lor se schimonoseşte în aşa măsură încât nu-ţi este bine s-o priveşti, nu poţi să te apropii şi să stai cu un astfel de om în casa ta. De multe ori un om pătimaş este o povară pentru soţia lui, pentru copiii săi, pentru că din gura lui mirosul care se revarsă este unul care vine la adâncul Iadului. Pentru că faptele lui, cuvintele lui sunt demonice. De aceea ţi-e şi greu să priveşti la un astfel de om. Şi totuşi pe faţa lui este faţa lui Hristos! Şi totuşi, sărutându-i faţa lui, săruţi faţa chinuită a lui Hristos. Şi asta numai atunci când ai credinţă, când crezi că în semenul tău este prezent Hristos. De aceea Mântuitorul spune: Cine are  urechi de auzit să audă, cine are credinţă să audă cuvântul Evangheliei.

Ce ne cere parabola cu semănătorul: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi erau mulţi ascultători acolo în jurul Lui. Mii de oameni uneori, dar El ştia, îi vedea pe mulţi, foarte mulţi care nu-L băgau în seamă la cuvintele Lui, mai degrabă aşteptau să vadă vreo minune ca să se mire: am văzut şi azi ceva deosebit! Dar cuvintele pe care El le rostea de multe ori treceau pe lângă urechile lor sau intrau pe o ureche şi ieşeau pe cealaltă. De aceea Mântuitorul îi împarte pe ascultătorii Săi în patru părţi şi spune: sămânţa a căzut în pământ cu drum bătătorit, ceea ce înseamnă că suflete-drum sunt aici care ascultă cuvântul Meu, adică suflete la care cuvântul Meu nu ajunge, nu intră înăuntru. Degeaba le vorbesc, ei n-au urechi de auzit! Câte suflete-drum nu sunt în lumea aceasta, să ne întrebăm fiecare în parte: oare sufletul meu nu este unul de acesta, suflet-drum în care cuvântul lui Dumnezeu nu găseşte nici un loc să pătrundă pentru ca să aducă rod?

Altă parte sunt suflete-piatră. A aruncat semănătorul sămânţa în loc cu pietre. Era pământ puţin, dar erau multe pietre. Plantele au răsărit, dar au pierit pentru că nu aveau loc să-şi înfigă rădăcinile. Suflete-piatră, adică suflete care n-au temelie, n-au pământ de ajuns. Mai mult piatră, mai multă împietrire. Pământul în care să-şi înfigă cuvântul rădăcinile este învăţătura Bisericii, este învăţătura lui Hristos. Oamenii care n-au această învăţătură sunt aceia în care cuvintele prind rădăcini şi răsar, dar imediat grijile lumii şi soarele arzător al veacului le ofilesc, le termină şi omul nu are nici un câştig din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Alte suflete sunt suflete-spini. A aruncat semănătorul sămânţa şi, pentru că erau mulţi spini, au crescut şi spinii cu sămânţa şi cu plantele din sămânţă. Spinii, crescând mai repede, au înăbuşit plantele şi atunci ele au murit, au rămas pipernicite sau, dacă au reuşit să treacă de spini, s-au avântat fără vlagă spre cer, pentru că spinii le-au supt toată hrana cu rădăcinile lor întinse pe sub tot pământul. Devenind firave, în adierea vântului s-au răsturnat, s-au rupt, s-au frânt. Suflete-spini, suflete care sunt acoperite de grija de alţii şi nu de grija de ele însele, suflete care mai degrabă stau să judece pe alţii decât să se judece pe sine, suflete care vin în biserică mai degrabă stând să judece cum se închină acela şi acela decât să se interiorizeze şi să se roage cu stăruinţă pentru mântuirea tuturor.

Numai despre a patra parte Mântuitorul spune că este o sămânţă care a căzut în pământ bun şi care a adus roadă. Ei, această parte trebuie să cadă în inimile noastre. Sau noi trebuie să fim acea parte a patra. Evanghelia ne face să ne cutremurăm oarecum că dacă Hristos ne-ar privi pe noi aici ne-ar spune: o parte din voi cei care ascultaţi sunteţi suflete-drum, o altă parte din cei care ascultaţi aici sunteţi suflete-piatră, o altă parte sunteţi suflete-spini, iar numai o parte sunteţi suflete cu pământ bun. Să ne facem fiecare socoteala în dreptul nostru din care fel de pământ suntem. Rămâne ceva în noi din Cuvântul lui Dumnezeu plecând acasă de la biserică? Sau nu mai ştim ce am auzit la biserică, nu mai ştim ce Sfinţi au fost cinstiţi, n-am reţinut nici un cuvânt de la strană? Dacă nimic n-a rămas cu noi, am fost suflete-piatră, suflete-drum.

Ne copleşesc ajunşi acasă poftele păcatului şi nu ne cunosc cei din familie că am fost la biserică. Am fost frânţi, am fost suflete-piatră. Toate grijile, toate ispitele veacului, vânturile ne-au doborât la pământ. N-am avut rădăcini puternice să rămânem în  picioare. Am fost suflete-spini!

Ne-am întors acasă schimbaţi cu ceva, cu treizeci la sută, cu şaizeci la sută, am fost suflete-pământ bun. Acesta-i mesajul Evangheliei de astăzi, unul din mesajele Evangheliei, pentru că mesajele Evangheliei sunt multiple şi noi nu le putem cunoaşte şi pătrunde în veacul acesta niciodată pe toate, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu care este fără margini. Ci numai în Împărăţia lui Dumnezeu le vom cunoaşte şi nici acolo deplin. Ci veşnic vom pătrunde noi înţelesuri ale Evangheliei.

Noi am fost atraşi de Cuvântul Evangheliei mereu la biserică, am stat şi am ascultat chiar dacă n-am înţeles prea bine totul, dar am stăruit: Doamne, măreşte-ne credinţa, aşa cum au spus Apostolii, deschide-ne urechile pentru ca să auzim cuvântul Evangheliei. Deci cine are urechi de auzit să audă, cine are credinţă puternică să audă cuvântul Evangheliei, iar dacă n-avem să cerem ca şi Apostolii Mântuitorului: Doamne, măreşte-ne credinţa, adică: Doamne, deschide urechile inimii să putem să ascultăm cuvântul Evangheliei Tale, să putem fii şi noi printre aceia pentru care S-a rugat Mântuitorul în Ghetsimani. Amin!

Ultima actualizare în Duminică, 15 Octombrie 2017 12:29
 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.