Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 25-a după Rusalii: ÎN BISERICĂ NE TĂMĂDUIM SUFLETELE RĂNITE DE PĂCATE
Cuvânt la Duminica a 25-a după Rusalii: ÎN BISERICĂ NE TĂMĂDUIM SUFLETELE RĂNITE DE PĂCATE
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Duminică, 12 Noiembrie 2017 13:57

În Duminica a 25-a după Rusalii auzim Evanghelia

samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), o evanghelie pe care o ascultăm ori de câte ori săvârşim Taina Sfântului Maslu, fiind prima din cele 7 care se citesc şi prin care noi implorăm darul Duhului Sfânt şi mila lui Dumnezeu peste cei bolnavi.

 

Un învăţător de lege, un tânăr cărturar a vrut să-L ispitească pe Mântuitorul. Era la modă în vremea aceea ca oamenii cărturari, care cunoşteau legea, să-şi bată joc de oamenii simpli, care nu o ştiau, şi să se separe de aceştia zicând: noi suntem o tagmă, noi suntem o parte din popor care cunoaştem legea, nu ne amestecăm cu ceilalţi, care nu cunosc legea. Mântuitorul era unul care nu făcuse nici o şcoală rabinică, nu fusese printre ei la sinagogă ca să înveţe legea, pentru că El Însuşi era Cel care a dat legea şi o ştia mai mult ca oricine pentru că El Însuşi era legea. Se apropiase de El aşadar unul dintre cărturari ca să-L ispitească, cum spune Scriptura, şi L-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Şi Mântuitorul îl întreabă cum citeşte Scriptura. El ştia că acest om citea Scriptura, pentru că era un cunoscător al legii, dar Mântuitorul îl întreabă cum citeşte, că nu contează cât citeşti şi dacă citeşti Cartea Sfântă ci e foarte important înaintea lui Dumnezeu cum citeşti o carte sfântă, cum citeşti Sfânta Scriptură, cu ce gând, cu ce evlavie. Acest tânăr cărturar o citea şi cunoştea legea într-un duh de mândrie, că el este cineva şi nu trebuie să se apropie, să aibă legături cu cei din afara poporului evreu care erau socotiţi ca nişte câini,ca nişte păgâni; apoi cu cei din Samaria care era o cetate în mijlocul poporului evreu, dar poporul din această cetate era amestecat: evrei şi păgâni şi slujeau şi Dumnezeului lui Israel, dar slujeau şi idolilor acelor popoare cu care se uniseră. Pentru aceasta evreii nu aveau nici o legătură cu samarinenii. Şi-apoi, aşa cum am spus, cei care erau învăţaţi mai că nu voiau să se uite nici la fraţii lor evrei, care erau mai puţin învăţaţi; adică făceau separare între aproapele, între cine trebuie să fie aproapele lor cu care trebuie să umble şi cine nu.

Mântuitorul i-a spus tânărului acesta: „Cum citeşti în Scriptură?” Şi el răspunde: „În Scriptură spune să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău ca pe tine însuţi”. Mântuitorul îi spune: „Bine ai spus, fă aceasta şi vei fi viu”. Omul pleacă, dar vine iarăşi cu altă întrebare ca să-L încuie pe Mântuitorul: „Şi cine este aproapele meu?” El ştia foarte bine de la Sinagogă de cine nu avea voie să se atingă, pe cine nu avea voie măcar să-l privească în ochi, pentru că se spunea şi până astăzi se spune la evrei că dacă priveşti în ochi pe un creştin eşti spurcat, dacă ţi-a trecut prin faţa ochilor unul din alt neam. Şi de aceea, evreii până astăzi ocolesc pe creştini sau pe cei de alte neamuri, ca nu cumva să se spurce ochii lor privindu-i.

Mântuitorul, atunci când primeşte acest răspuns, spune o întâmplare pe care noi am auzit-o în Evanghelia de astăzi. Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon. Ierihonul se află sub nivelul mării, aproape la 400 de metri, fiind cea mai joasă localitate din lume, ca într-o groapă. Iar Ierusalimul se află la 850 de metri deasupra nivelului mării, deci iată, diferenţa era de o mie şi ceva de metri între Ierusalim şi Ierihon şi distanţa e foarte mică, de vreo 40 de km între cele două cetăţi. Şi pe când cobora de la Ierusalim – din vârful muntelui, Ierusalimul însemnând cetatea sfântă, locul trăirii duhovniceşti, muntele unde era templul, locul lui Dumnezeu consacrat –,  la Ierihon – Ierihonul fiind simbolul iadului, al locului cel mai de jos al pământului, cel mai decăzut din lume, şi omul nostru cobora de la starea cea înaltă la cea josnică –, ei bine, în momentul în care el cobora, l-au oprit nişte tâlhari pe drum. Este pustiu între Ierusalim şi Ierihon până astăzi. L-au atacat, l-au bătut, i-au luat toate şi l-au lăsat aproape mort. El era jos, abia suflând. Din întâmplare urca spre Ierusalim un preot al legii vechi, care ştia după prescripţia veche că nu are voie să se atingă de un mort. Socotind că omul nemişcat de jos este deja mort, l-a ocolit, plecând mai departe. A venit apoi un levit, unul ca cel tânăr care l-a întrebat pe Mântuitorul, şi acesta l-a ocolit pe omul acesta şi s-a dus mai departe. Dar a venit la un moment dat un samarinean, deci iată, un om străin de neamul evreu, unul respins de poporul evreu. Şi acesta s-a oprit, s-a uitat la omul căzut, a văzut că este pe moarte, că este rănit, şi-a desfăcut undelemnul şi vinul pe care îl avea la el, a uns cu acestea şi a curăţat rănile omului, le-a bandajat, l-a urcat pe rănit pe asin şi l-a dus la o casă de oaspeţi care era în apropiere, l-a dat în îngrijire hangiului spunându-i: iată, îţi dau doi dinari, atât am la mine, să ai grijă de el să îl vindeci şi când mă întorc îţi dau ce ai mai cheltuit cu el. Aceasta este întâmplarea. La urmă, Mântuitorul îi spune tânărului acestuia: Ei, acuma spune-mi, cine crezi că este aproapele celui căzut între tâlhari? Sigur că tânărul răspunde, evident, cel care a făcut milă cu el. Mântuitorul îi răspunde: „Du-te şi fă şi tu asemenea”, adică ai şi tu milă de semenii tăi căzuţi care au nevoie de tine, oricare ar fi aceştia. Tânărul nostru vroia să afle de fapt, care este obiectul iubirii, cine trebuie să fie aproapele lui şi cine nu; iar Mântuitorul îi dă răspuns că cel care ajută pe un sărac, cel care ajută pe un păcătos să se ridice, acela este aproapele; şi în chipul samarineanului, în icoana samarineanului este El Însuşi, Hristos, Care a venit în lumea aceasta printre noi ca pe noi, care eram căzuţi în păcate şi în nelegiuiri să ne ridice, să ne salveze, aducându-ne într-un han, icoana Bisericii, după cum spun Sfinţii Părinţi, şi unde primim medicamentaţie, tratament. Cei doi dinari cu care cumpără medicamente hangiul, hangiul fiind chipul preotului în mâna căruia sunt date sufletele noastre ale creştinilor, sunt cele două testamente, Noul şi Vechiul Testament, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu. Cu acesta trebuie să se întărească, să se vindece, să se tămăduiască sufletele bolnave. Pentru că atunci când va veni samarineanul a doua oară, adică la sfârşitul veacurilor sau când va veni ceasul morţii, să ceară din mâna hangiului, adică din mâna preotului, pe cel pe care i l-a încredinţat spre vindecare.

Evanghelia de astăzi este aşezată înaintea Postului Naşterii Domnului, şi în care noi avem ocazia să venim la acest han al mântuirii care este Biserica şi să ne tămăduim sufletele noastre rănite de tâlharii păcatelor, ai patimilor, de duhurile rele care ne-au prins în căderea noastră, în coborârea noastră din starea duhovnicească în cea a păcatelor, pentru că numai într-o astfel de cale de coborâre ne prinde diavolul. Ori, cine urcă spre Ierusalim acela este atras de forţa lui Hristos, acela nu poate să fie rănit de diavolul, nu poate fi prins în cursa celui rău. Dar cine coboară, acela este – cum aţi văzut în Evanghelia de astăzi – prins de tâlharii care stau la drumul mare, tâlharii însemnând duhurile cele rele, diavolii care ne prind pe noi ca să ne omoare sufletul, să ne distrugă viaţa noastră sufletească.

Stând astăzi în faţa Sfântului Altar, cum obişnuim noi înainte de a începe orice post ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu cu păcatele noastre, cu rănile noastre, cu slăbiciunile noastre şi ascultăm molifta de spovedanie, molifta de primire la pocăinţă pentru fiecare; când simţim că păcatele ne apasă şi nu mai putem, venim la biserică să fim unşi cu alifia Cuvântului lui Dumnezeu, să fim spălaţi cu sângele lui Iisus Hristos care ne curăţeşte de orice păcat, după cum spune Scriptura. Avem această ocazie în această perioadă a postului ca, venind la biserică, să primim vindecare prin intermediul duhovnicului din partea lui Hristos. Pentru că atunci când El va veni, la naşterea Lui, când El va apărea în lume ca Prunc, să ne poată găsi sănătoşi, vrednici de a ne bucura cu îngerii de Împărăţia Lui. Avem multe mijloace de pocăinţă, de curăţire sufletească; am menţionat Spovedania, dar şi Liturghia însăşi este mijloc de curăţire pentru noi, de aceea noi alergăm mereu în duminici şi sărbători la Sfânta Liturghie, pentru că ştim că în cadrul Sfintei Liturghii jertfa care se aduce pe Sfânta Masă, sângele lui Hristos din Sfântul Potir este pentru noi toţi care suntem pomeniţi izvor de iertare. Cei care aduceţi un pomelnic la altar ştiţi că preotul scoate părticele de prescură, le pune pe sfântul disc şi de acolo în sfântul potir unde se unesc, se scaldă şi se îmbibă în Sângele Domnului şi atunci sufletele noastre sunt părtaşe vieţii lui Hristos. Toţi cei care suntem în biserică ne împărtăşim de darurile iertării păcatelor. De aceea omul vine mereu la biserică, are această tendinţă, nu poate să stea acasă, trebuie să meargă la biserică pentru curăţire, pentru spălare sufletească, pentru înnoire duhovnicească. Apoi avem la îndemână Taina Sfântului Maslu despre care Sfântul Iacov zice: „Este cineva între voi bolnav? (şi bolnavi suntem toţi, pentru că boala este urmarea păcatului) Să cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn…” Iată mereu avem deschise căi spre întâlnirea cu bunul samarinean Iisus Hristos. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.