Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Sfinții Trei Ierarhi
Popas duhovnicesc la Sfinții Trei Ierarhi
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Luni, 29 Ianuarie 2018 20:01

Poate că la pomenirea acestei troiţe de arhierei

nu se putea o evanghelie mai potrivită ca aceea din Matei 5, 14-19, ce se citeşte la Sfânta Liturghie a sărbătorii din 30 ianuarie! Când este vorba de lumină, ca element de comparaţie pentru Apostolii Domnului, ce nimerită-i comparaţia şi pentru treimea Treimii, cum magnific zice Sedealna Canonului: „Pe marii luceferi cei purtători de lumină, turnurile Bisericii cele neclintite...“ şi celelalte! Sau prima Sedealnă de la Dumnezeu este Domnul: „Luminători prea­străluciţi ai Bisericii lui Hristos, lumea aţi luminat cu învăţăturile voastre...“ care arată, la fel, chemarea luminoasă a Evangheliei de a nu ignora misiunea de propovăduire luminată a harului. Ori stihira a doua a Litiei: „Pe cărbunii cei aprinşi de la Focul cel neapropiat, cu credinţă să-i lăudăm, cei ce ne-am luminat printr-înşii. Că aceştia, prin unirea cu Duhul aprinzându-se, luminătorii lumii s-au făcut şi putere de viaţă săracilor s-au arătat, propo­văduind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, cu cucernicie...“, care ne obligă la misiune, ca unii ce ne-am făcut părtaşi harului Bisericii apărată de aceşti părinţi de trei ori fericiţi.

 

 

Despre Sfântul Vasile cel Mare, „cel ce poartă numele împărăţiei“ (stihiră a Litiei), a cărui minte înaltă nesăţioasă de învăţătură s-a suit la înălţimea dragostei lui Hristos, am aflat mai multe cu ocazia pomenirii din 1 ianuarie. Aici, pentru că-i vorba de o unitate de ierarhi, deşi diferiţi ca mod de manifestare şi dar, însă una în adevărul de credinţă mărturisit, să ne aplecăm o clipă asupra zbaterii Dascălului din Cezareea pentru unitatea Bisericii. Ca unul ale cărui aripi protectoare se deschiseseră asupra întregii Biserici, nu numai a celei locale, Sfântul Vasile se simţea dator să precizeze termenii pe baza cărora să se poată realiza unitatea acesteia. Şi aceşti termeni sunt doi, în gândirea sa: acceptarea Sinodului de la Niceea şi mărturisirea că Duhul Sfânt nu este creatură1. Cu alte cuvinte, acceptarea învăţăturii de credinţă a Bisericii rămâne, în concepţia marelui bărbat, marea condiţie a unităţii creştine. Ce mult ne foloseşte astăzi interesul pentru unitate al Sfântului Vasile! O, de-am fi noi atenţi la lecţia Istoriei, câte soluţii n-am afla pentru eradicarea contradicţiilor şi a dezbină­rilor, care toate pornesc de la învăţătura de credinţă atinsă mai mult sau mai puţin în înţelegerea ei!

Primul aspect al unităţii era punerea în acord a ortodocşilor înşişi asupra învăţăturii. Din cauza schismelor şi a grupărilor ariene, ortodocşii se suspectau între ei atât de mult, că fiecăruia i se părea că celălalt este atins de o erezie. Nu se întâmplă, oare, să suspectăm prea uşor pe cei din casa noastră de abateri de la credinţă? Dar chiar şi aşa fiind, condiţia întâi a unităţii, după Sfântul Vasile, ne cere nouă înşine, mai întâi, o sănătoasă orientare de credinţă.

Al doilea aspect îi privea pe arieni. Noi am zice astăzi, pe sectari, sau ceva de genul acesta. Grija păstorului din Cezareea era pentru aceia dintre arieni care nu aveau prea mari deosebiri de vedere faţă de Biserica Ortodoxă şi care ar fi dorit să se întoarcă între fraţii lor de odinioară. Faţă de aceştia, îngăduinţa Sfântului Vasile era deosebită. El cerea să nu li se pretindă prea multe, ci doar acceptarea Simbolului de credinţă de la Niceea şi învăţătura despre Duhul Sfânt, celelalte deosebiri limpezindu-se pe parcurs. Aceştia, „fraţii cei bolnavi“2, trebuie să simtă din partea orto­docşilor o astfel de iubire de aproapele care nu-şi poate permite trădarea dreptei credinţe.

Despre Sfântul Grigorie, o stihiră de la Doamne, strigat-am, de la Vecernia mică, zice: „Legăturile eresurilor le-ai dezlegat, Cuvioase, cu înţelepciunea cuvintelor şi a dogmelor tale; şi ai adunat într-o unire pe cei cu bună înţelegere a dreptei credinţe care laudă pe Hristos...“. Aceeaşi grijă, aceeaşi mare problemă a vremii: unitatea Bisericii. De la Cincizecime şi până azi, diavolul se zbate să împartă pe creştini. Lupta lui Grigorie pentru unitatea Bisericii s-a dat pe frontul înalt al dogmelor credinţei, pe care le-a enunţat cu atâta erudiţie, că i-a şi rămas supranumele de „Teologul“.

Ce scris sublim aflăm la acest cântăreţ al Sfintei Treimi, când vorbeşte despre Botez: „Nici nu am început să cuget la Unitate, şi Treimea mă şi scaldă în slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime, şi Unitatea mă şi cuprinde din nou. Când unul din cei Trei mi Se înfăţişează, îmi vine să cred că este totul, într-atât ochiul mi se umple şi într-atât ceea ce este mai presus de ochi îmi scapă; căci, în mintea mea prea mărginită spre a pricepe măcar pe unul singur, nu mai rămâne loc pentru ceea ce este mai presus. Când aduni pe Cei Trei în aceeaşi cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărţi sau analiza lumina unificată“3.

Retras din tulburările gloatei, fermecat de revelaţiile piscurilor înalte, vulturul teologiei, Grigorie, ar fi dorit să ridice mai grabnic Biserica la înţelegerea dogmelor celor înalte şi se îngrijora că prietenul său, Vasile, prezent de altfel în chiar miezul evenimentelor, nu îndrăzneşte să spună pe faţă sectarilor arieni adevărul credinţei pe care-l avea în inima sa. De aceea, l-a şi lăsat o vreme singur în luptă, deşi Sfântul Vasile îl chema stăruitor să nu-l lase fără ajutor, mai ales când primejdia trecerii de partea arienilor a unor episcopi cu diocezele lor era iminentă.

O, cum ne-ar trebui astăzi printre noi şi câte un Sfânt Grigorie! Unul asemenea, care să ne scalde inimile în baia fermecătoare a cuvântului despre atâtea taine încă neexplorate cum se cuvine. Iată, de exemplu, ce spune el despre preoţie şi purtătorul ei: „Datoria lui nu-i doar să-i ţină pe creştini în Biserică. Trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca aceştia să sporească duhovniceşte. Să-i pregătească şi să li-L aducă între ei pe Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Nici mai mult, nici mai puţin: trebuie să poarte grijă să se facă toţi dumnezei, să se desfete de fericirea dumnezeiască. Câţi din preoţii noştri fac acestea?“4

Gândindu-se la împăratul Iulian, vrăjmaşul Bisericii, Sfântul Grigorie n-are teamă. E-n afara Bisericii. „De vrăjmaşul din afară nu mă tem. Am înaintea lui o armă înfricoşătoare: hotărârea de a muri pentru credinţa mea. Îl voi război pe Iulian cu martiriul meu şi Biserica va birui“5, zice marele teolog. De ce se teme însă Grigorie? „De vrăjmaşii ce-s înăuntrul Bisericii, pe care nu-i vezi. Ce par prieteni şi ortodocşi, însă sfâşie Biserica, batjocoresc şi schimbă învăţătura ei. Spre acest război n-am îndrăzneală“. O, câtă suferinţă a trebuit şi trebuie încă să poarte unii oameni pentru neputinţele Bisericii de-a lungul Istoriei ei!

Despre iscusitul grăitor de cele dumnezeieşti, Sfântul Ioan Gură de Aur, aproape că nici nu mai trebuie amintit. Imnologia liturgică îl apreciază ca temelie nesurpată a Bisericii, numele însuşi fiindu-i plin de har şi care, în cuvinte cu totul de aur, s-a făcut propovăduitor înflăcărat al pocăinţei. Aproape în fiecare sărbătoare de peste an numele lui se află pe buzele noastre pentru Liturghia ce-l pomeneşte drept ctitor. Şi poate că şi pentru aceasta, ca şi pentru propovăduirea pocăinţei, Părintele Iosif Trifa l-a ales între susţinătorii Oastei Domnului.

O, voi Sfinţilor Trei Ierarhi, cu adevărat sunteţi lumina lumii, după cum a spus Domnul. „Treime Sfântă şi închinată, slavă înţeleptei Tale orânduiri! Că trei mari luminători ai dăruit oamenilor dintre oameni, pe care îi luminează cu lumina cunoştinţei Tale şi cărora le dai strălucire cu raza mântuitoarelor şi cinstitelor Tale voiri. Prin aceştia, lumea, îmbo­găţindu-se cu lumina cunoştinţei, cu a Ta slavă se luminează şi la fericita Împărăţie a Ta se îndreaptă, fiind îndrumaţi şi noi să ascultăm de învăţăturile lor cele dumnezeieşti“ (Stihiră a Litiei).

Cât despre treimea Arhiereilor, împreună au fost în adevărul credinţei pe pământ, împreună locuiesc şi în cer. Cititorule, pe tine care dintre ei te-a rănit la suflet, citind gândurile de la acest popas duhovnicesc? Un lucru trebuie să-l ştii, dragul meu! De ţi-l faci pe unul prieten şi-l chemi în inima ta, vin şi ceilalţi doi, că la Dumnezeu nu-i nici o împotrivire între ei. Şi, cu ei, în inima ta trebuie să intre întreaga Frăţietate în diversitatea ei de luptă întru unitatea credinţei.

 

1 Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 249;

2 Ibidem, p. 250;

3 Vezi la Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, pp. 76-77;

4 Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 58;

5 Ibidem, p. 60

Ultima actualizare în Luni, 29 Ianuarie 2018 20:04
 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.