Domnul nostru  Iisus Hristos întotdeauna simte în profunzimile dragostei Sale o aleasă bucurie atunci când

Iată-i pe cei doi ucenici vorbind de Hristos cu durere, cu inima mişcată, mergând cale lungă, 60 de stadii de la Ierusalim până la Emaus. Şi Mântuitorul intră în vorbă cu ei, Mântuitorul dă sens cuvintelor lor. Cuvintele lor erau atât de ambigue, lipsite de temei, de încredinţare. Nu purtau pecetea adevărului Învierii lui Hristos. Şi Mântuitorul a vrut să-i desăvârşească, a vrut să-i facă pe cei doi ca acest cuvânt pe care îl rosteau unul către celălalt rămână în inima lor cu adevărat ca şi prezenţă a Lui divină, prezenţa lui Hristos. Şi atunci îi întreabă: „Ce vorbiţi între voi pe drum?“ Şi ei încep să-I povestească cele discutate mai înainte ca unui străin, căci încă nu L-au cunoscut că este chiar Domnul. O, când cuvintele noastre nu au conţinut, nu au putere, nu sunt pătrunse de credinţă profundă în Hristos, e nevoie de darul lui Dumnezeu, de lucrarea Lui ca să ni le întărească. Şi atunci, din cauza neputinţei noastre, nu putem să-L recunoaştem pe Hristos întotdeauna între noi, întotdeauna însoţindu-ne pe calea vieţii. Şi ucenicii aceştia doi au început să se plângă şi să-L acuze pe Mântuitorul: Tu eşti străin şi nu ştii ce s-a întâmplat în Ierusalim? Toată cetatea, tot ţinutul Iudeii este frământat de lucrurile minunate, cutremurătoare şi înfricoşate ce s-au întâmplat. La început oamenii erau fericiţi că au scăpat de Iisus din Nazaret, dar când a început pământul să se cutremure, când soarele şi-a ascuns faţa şi a fost întuneric peste tot pământul timp de trei ore, toţi au fugit îngroziţi, şi-au sfâşiat hainele şi au zis: Blestemul lui Dumnezeu a căzut peste noi, căci L-am dat la moarte pe Iisus şi era nevinovat. Cum să nu audă, cum să nu întrebe oricare: De ce oare s-a întâmplat aceasta? Şi cum să nu primească răspuns: L-am omorât pe Domnul Slavei, pe Iisus Hristos. De aceea ne-a pedepsit Dumnezeu cu acest întuneric. Lumina a apus şi soarele şi-a ascuns faţa de la pământ, pământul este acum în întuneric ca înaintea unei noi Creaţii, pentru că trebuia să răsară noul soare, Iisus Hristos cel înviat din morţi, care să aducă o nouă lumină în lume şi mântuirea Lui. Mântuitorul se făcea că nu ştie aceste triste întâmplări, El, Care le pătimise, a uitat. Trei zile a durat de când a primit ultima lovitură, ultimul scuipat, ultima batjocură, ultima bătaie de ciocan în cuiele ce-I străpungeau mâinile şi picioarele Sale. Şi a uitat pe vrăjmaşii Lui sau ce I-au făcut duşmanii Lui. Şi mergând pe cale, El a început să le vorbească celor doi despre cele întâmplate, aducând temeiuri din Scripturile cele vechi ca să se încredinţeze că trebuia să se întâmple aşa cu Iisus Hristos. Iar ei, ca unii care ştiau Scriptura, că o citeau mereu, începeau să recunoască în cuvintele profeţilor răstignirea lui Iisus Hristos. Şi în timp ce pricepeau Scripturile, inima lor se încălzea, ardea.

Ce s-a întâmplat cu cei doi călători spre Emaus se petrece mereu în inimile creştinilor care ascultă, în biserică, Cuvântul Sfintei Scripturi şi din predică află temeiuri sau înţelegeri duhovniceşti ale Cuvântului. Inima creştinilor se încălzeşte de bucuria înţelegerii unui cuvânt pe care zeci de ani l-au citit sau l-au auzit sau despre care nu am auzit nimic şi deodată Biserica ne descoperă înţelegerea duhovnicească a profeţiilor Vechilor Testamentale. Da, inima începe să se încălzească, căci Hristos dă sens cuvintelor şi le împlineşte în noi, le întrupează în noi. El Însuşi atunci Se întrupează în noi. Până în momentul înţelegerii cuvintelor, acestea sunt cuvinte simple care intră pe o ureche şi ies pe alta. Pot să rămână în inimă fără nici un înţeles, dar în momentul în care Hristos începe să ne explice cuvântul Său, atunci acest cuvânt pe care noi îl avem în mintea noastră începe să coboare în inimă, să capete contur şi Hristos să rămână în noi. Inima începe atunci să se încălzească de prezenţa Lui, să ardă. Şi odată inima încălzindu-se, credincioşii caută să nu se mai răcească acest foc şi această prezenţă din inima lor să nu dispară prin nepăsare, prin nelucrare, prin neprezenţă.

Mântuitorul i-a condus pe cei doi până la Emaus. Acolo El Se făcea că merge mai departe. Îi încerca să vadă dacă prezenţa Lui în ei începe să dea roade. Şi, într-adevăr, Hristos începea să ia chip în inima lor, căci I-au zis: Este spre seară. Cum să pleci singur? Eşti un străin, vino la noi acasă. Vino să stăm la masă, să dormi la noi. Iată semnul iubirii de străini, semnul iubirii de semeni, semnul prezenţei lui Hristos întrupat în viaţa şi în inimile lor. Şi El a intrat. Dar Hristos, în prima zi a săptămânii care era chiar cea a Învierii Sale, voia de altfel şi altceva mai important şi mai măreţ să săvârşească, prima Liturghie pe care în Joia Mare, cu patru zile în urmă, o arătase în chip tainic mai înainte de moartea Lui, frângând pâinea în faţa ucenicilor, ca să-i înveţe cum să facă ei după plecarea Lui din lume. Apoi El Însuşi, Marele Arhiereu, S-a adus pe Sine jertfă în Vinerea Patimilor, pentru ca în Duminica Învierii, luând pâinea pe care cei doi au pus-o înainte pe masă, frângând-o, a binecuvântat-o şi celor doi le-a dat-o. Iar în momentul când ei au primit-o în mâini, El S-a făcut nevăzut, nu mai era în mijlocul lor. Şi ei au rămas cu pâinea în mână, cu prescura sfinţită, cu Trupul Lui. A fost prima Liturghie pe care Arhiereul cel veşnic a făcut-o, arătând oamenilor peste veacuri cum trebuie să permanentizeze prezenţa Lui în mijlocul lor până la sfârşitul veacurilor. Mai întâi, pe cale până în casă, a fost Liturghia cuvântului, a fost explicarea mântuirii şi a prezenţei Lui în lume, ceea ce înseamnă partea întâi a Sfintei Liturghii pe care noi o săvârşim cu ectenii, Apostol, Evanghelie, predica de după Evanghelie, rugăciunile de după Evanghelie. Toate acestea reprezintă prima parte a acestui drum spre Emaus când Hristos stă de vorbă cu noi, când Hristos ne vorbeşte şi ne explică Scripturile, iar noi ne încălzim lăuntric de prezenţa Lui. Şi după aceea, urmează partea a doua a Liturghiei când Iisus Hristos, prin mâna preotului, frânge pâinea, prescura şi ne-o oferă nouă spre hrană: Acesta este Trupul Meu, luaţi-L, mâncaţi-L, să faceţi asta întru pomenirea Mea. Şi în momentul în care ne împărtăşim, ochii ni se deschid ca ai celor doi de la Emaus care-şi ziceau unul către celălalt: Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe cale? L-au cunoscut la frângerea pâinii, deşi El nu mai era, dar L-au cunoscut că este El. Şi atunci nu au mai dormit, nu au mai stat nepăsători. S-au dus la ucenici în Ierusalim, au alergat înapoi pe calea pe care o făcuseră toată ziua acum în doar câteva ore. Au alergat pe seară să prindă porţile deschise ale Ierusalimului, să intre în casa unde cei 11 ucenici erau adunaţi şi încuiaţi de frica Iudeilor şi să le spună: Am văzut pe Domnul! Iisus Hristos a înviat şi L-am cunoscut la frângerea pâinii.

Poate că minunea din Emaus arată cum nu se poate mai limpede că-n Hristos Cuvântul şi Euharistia, Vechiul şi Noul Testament se împlinesc şi se împletesc desăvârşit şi pentru totdeauna.

Iată ce face Iisus Hristos şi cum este prezent El în lume. Iată cum încălzeşte Iisus Hristos inimile creştinilor. Iată cum se întrupează Cuvântul în inima noastră, cum ia chip în noi, cum se conturează prezenţa lui Hristos în viaţa noastră. Apoi, prin faptele noastre, prin credinţa noastră, prin mărturia acestei prezenţe a lui Hristos în noi, pictăm, zugrăvim acest contur al lui Hristos până când ajungem la statura de bărbat desăvârşit în Hristos, până când Hristos este viaţa noastră, este umblarea noastră, este trăirea noastră, până când ajungem la asemănarea cu El. Pentru aceasta Hristos a înviat şi pentru aceasta El S-a înălţat la dreapta Tatălui şi a trimis pe Duhul Sfânt ca Duhul Sfânt să lucreze în lume mântuirea noastră prin modurile în care Dumnezeu a binevoit să se facă aceasta. Iar în chip plenar  prin împărtăşirea creştinilor cu Cuvântul lui Dumnezeu care le încălzeşte inima şi apoi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său care este punctul final al cunoaşterii depline a lui Iisus. Hristos a Înviat!