Duminica specială a anului bisericesc, cea a 22-a după Rusalii, este așezată îndată după sâmbăta moșilor de

Orice trecere din lumea aceasta anunțată de clopotul bisericii ne aduce aminte că Dumnezeu a chemat la sine un suflet pentru ca să-i ceară socoteală de timpul pe care l-a trăit în viața aceasta. Prin urmare, aceste evenimente ne ajută și ne pregătesc pentru a fi mai cu luare aminte la textul Evangheliei pe care-l auzim la Sfânta Liturghie din duminica a 22-a după Rusalii.

Evanghelia cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Doi oameni care înseamnă două lumi în care ne aflăm fiecare, fie într-una, fie în cealaltă. Într-o lume a acelora care nu au nevoie de Dumnezeu, care nu-L văd pe Dumnezeu în semenii lor, a oamenilor care se preocupă mai mult de pământul acesta, de lucrurile lui trecătoare care vor pieri. Și oameni care se îngrijesc de sufletul lor, oameni care nu pun preț pe avere, ci pun valoare imensă pe suflarea lui Dumnezeu pe care au primit-o în momentul conceperii lor, a zămislirii lor. Două lumi sunt astăzi prezente înaintea noastră. Două lumi erau și pe Golgota, o lume concentrată în tâlharul din dreapta, păcătos și el, căci toți suntem păcătoși și avem greșelile noastre. Dar tâlharul din dreapta Mântuitorului și-a dat seama de păcatele sale și și-a cerut iertare de la Dumnezeu Cel care era în mijloc, de la Iisus Hristos. Și L-a rugat să-i pomenească numele în Împărăția Lui. Și o altă lume în stânga Mântuitorului concentrată în tâlharul batjocoritor de Dumnezeu care nici în ceasul morții sale nu și-a adus aminte și nu a știut să rostească un cuvânt de iertare și de pocăință. Nu și-a văzut păcatele, ci, zbătându-se în chinurile morții, Îl judeca pe Dumnezeu Cel care pătimea în mijloc pentru el și lumea întreagă, nevinovat fiind. Două lumi pe Golgota, două lumi în Evanghelia de astăzi, bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Două lumi suntem în biserică și Dumnezeu ne știe pe fiecare în parte. Două lumi sunt în generația actuală în mijlocul căreia trăim.

Lumea care acoperă pământul acesta se împarte în două părți. Una e ceata acelora care nu au treabă cu Dumnezeu. Nu neapărat bogații lumii se înscriu în ceata aceasta, cum a fost bogatul din Evanghelie. Ci toți cei care nu se îngrijesc de mântuirea sufletului lor, deși în adâncul inimii Dumnezeu tuturor ne-a așezat o scânteie de dor după cer, un semn al pocăinței. De când Adam și Eva au fost alungați din Eden, și-au pierdut chipul cel dintâi, dar Dumnezeu nu i-a părăsit, ci a ascuns în inima fiecăruia o scânteie care oricând în timpul vieții poate să izbucnească  într-o vâlvătaie care să-l ducă pe om de la păcat la har, de la starea de cădere într-o stare de sfințenie.

A doua parte e lumea lui Lazăr, lumea omului care așteaptă milă, lumea omului care e sărac cu duhul, lumea omului pe care-l are în grijă Dumnezeu, lumea omului care crede în Dumnezeu. E o lume în contrast cu cea a bogatului care nu are nume, căci cei care nu cred în Dumnezeu numele lor nu este pomenit. Ei sunt fără nume.

Au murit bogatul și săracul și au fost îngropați amândoi. La sărac a venit îngerul lui Dumnezeu și sufletul său l-a așezat în sânul lui Avraam, adică într-o odihnă veșnică. Bogatul a murit și a fost îngropat. Evanghelia specifică: a fost îngropat, adică, murind într-o stare josnică, prin moarte a ajuns și mai jos. Era legat de pământ, dar prin moarte îngropat fiind a ajuns una cu pământul. Sufletul său în iad fiind a început să-și aducă aminte, sau scânteia din el a început să-l învețe ceea ce nu a făcut în timpul vieții. Și-a ridicat ochii spre cer, el care nu a ridicat niciodată ochii spre cer. Sunt oameni care în lumea aceasta nu-și ridică niciodată ochii spre cer, dar au acest dar înlăuntrul lor de a privi spre cer, de a striga la Dumnezeu. Însă atâția nu se folosesc de acest dar. Iată în iad pe bogatul acesta că se roagă: părinte Avraam… Îl recunoaște de părinte pe Avraam. Avraam e chipul lui Dumnezeu. Părinte, îi spune lui Avraam, mă chinui grozav aici. Te rog, trimite pe Lazăr să-și întingă vârful degetelor în apă ca să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinuiesc în această văpaie. Ce este văpaia aceasta decât o iubire neîmplinită, o prezență a lui Dumnezeu în întristare pe care bogatul o simțea dar nu se putea folosi de această iubire dumnezeiască. Ar fi vrut și el să se bucure în sânul lui Avraam, dar locul său și-l pregătise în altă parte prin zgârcenia sa, prin ignoranța sa, prin egoismul său pământesc.

Văzând că nu poate fi părtaș acestei mângâieri, s-a gândit la frații săi. El, care nu se gândea la mântuirea sa proprie în timpul vieții, iată că după moarte acea scânteie dinlăuntrul lui îl învață să se gândească nu numai la sine, la suferința lui, ci să se gândească și la frații lui, la semenii săi. Am cinci frați care petrec așa cum am petrecut eu. Unii Părinți spun că cinci frați sunt cinci continente, adică tot pământul. Bogatul din iad se gândea la frații lui, la lumea întreagă care avea să ajungă în același loc ca el. Știind bogatul că sunt atâția pe pământ care nu se îngrijesc de sufletul lor, mai îngână o rugăciune: te rog, trimite pe Lazăr la ei ca să le spună să se pocăiască, să nu vină și ei în acest loc de chin. Avraam îi răspunde: au acolo pe Moise, au prorocii, au cuvântul lui Dumnezeu, au Biserica. În termeni actuali ar însemna: să meargă la biserică, să asculte cuvântul Evangheliei, să citească Scriptura, să se pocăiască și nu vor ajunge în acest loc în care ești tu. Dar bogatul și-a dat seama că frații lui cei mulți nu au dragoste de biserică, nu au aplecare către cuvântul lui Dumnezeu, ci mai degrabă, gândea el, dacă ar învia cineva din morți și li s-ar arăta, spunându-le ce e dincolo de moarte se vor pocăi, se vor întoarce la Dumnezeu. Avraam însă îi răspunde că, dacă nu ascultă de Biserică, nu vor asculta nici dacă cineva ar învia din morți. Și, într-adevăr, Mântuitorul, când a rostit această pildă, încă nu fusese răstignit. Dar ca să arate iudeilor că Avraam avea dreptate în dialogul pe care l-a avut cu bogatul, Hristos a înviat pe Lazăr din morți. Patru zile fusese în mormânt Lazăr și Hristos l-a readus la viață, și aceasta a făcut-o înainte de Patima Sa, dar oamenii nu au crezut în Dumnezeu și nu s-au pocăit la vederea lui Lazăr cel înviat, dimpotrivă, au dat la moarte pe Iisus Hristos, în curând strigând: răstignește-L pe acest înșelător, adresându-se lui Pilat și celor care erau în curtea marelui dregător.

Lazăr înviat din morți le predica iudeilor printr-o tăcere extraordinară și prin faptul că, după ce a înviat din morți, nu a mai râs niciodată, tot timpul gândindu-se la locul pe care l-a văzut și din care Dumnezeu l-a întors, la greutatea iadului în care vor ajunge oamenii. Lazăr din Betania se gândea și el că, om fiind, poate să nu moștenească cele cerești, ci să ajungă  în iad pentru păcatele sale. De aceea, toată viața lui a fost mereu foarte meditativ la viața veșnică, iar iudeii, văzându-l așa, l-au întrebat cum a fost dincolo, ce ai văzut. Și deși Lazăr le-a spus ce-a putut, ei nu l-au crezut, ci, dimpotrivă, L-au omorât pe Iisus Hristos. Mântuitorul știa ce I Se întâmpla curând, de aceea în parabolă vorbește prin gura lui Avraam zicându-i acelui bogat: chiar dacă va învia cineva din morți, tot nu se vor pocăi oamenii, dacă nu ascultă de Evanghelie, de Biserică, de cuvântul prorocilor.

Cât încă suntem în viață, să intrăm în adâncul inimii noastre și să suflăm acolo unde se află scânteia dorului de Acasa din Cer, pentru a ni se aprinde inima de dorul lui Hristos, începând astfel cu adevărat pocăința care este treapta ce ne mută de pe pământ în cer. Din locul acesta trecător, în sânul lui Avraam unde fie ca toți să fim părtași atunci când Dumnezeu ne va chema pe fiecare în parte și ne va zice: ajunge cât ai trăit pe pământul acesta. Vino să-ți răsplătesc ostenelile, vino să-ți dăruiesc răsplata veșnică și să te odihnesc la sânul Meu de Părinte iubitor. Amin!