Evanghelia din Duminica a 25-a după Rusalii ne pune înainte o parabolă pe care

Mântuitorul a rânduit această Sfântă Taină când, prin gura Sfântului Apostol Iacov, a spus că, dacă „este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui… Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 13-16). Auzim acest text de vindecare pentru a încuraja inima și conștiința noastră, pentru a ne întări în credința că Iisus Hristos este marele Doctor Care cunoaște toate fibrele ființei noastre și știe care sunt izvoarele bolilor noastre, vindecându-ne atât boala cât și păcatele, adică iertându-ne păcatele și dându-ne tămăduire sufletului nostru.

Iată o parabolă pe care o rostește Mântuitorul unuia care, învățător de lege fiind, cunoștea foarte bine legea lui Moise și poruncile lui Dumnezeu, așa cum le știm și noi de astfel cu toții. Cine nu știe despre Dumnezeu cât de puțin! Acest învățător de lege a venit la Mântuitorul întrebându-L ce să facă ca să moștenească viața de veci. Era o noutate în vremea aceea ceea ce spunea Mântuitorul, că El a venit pentru o altă Împărăție care nu este lumească. Și atunci chiar și cei care erau obișnuiți cu legea veche, cu poruncile, fariseii, învățătorii de lege, erau și ei curioși de această veste nouă. Se trezea și în ei întrebarea: ce înseamnă această viață veșnică și cum am putea și noi să o moștenim. Și Mântuitorul îi spune acestuia, care era cunoscător al legii, ce scrie în lege, cum citești tu în ea? Iar el răspunde că legea spune să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Să ai o relație pe verticală cu Dumnezeu și una pe orizontală cu semenii. În păzirea poruncilor era ascunsă Crucea lui Hristos. Pentru că, împlinind poruncile sau apropiindu-ne de această cruce, noi, oamenii, ne vom întâlni cu Hristos Care este ascuns în spatele poruncilor, cum spune Sfântul Marcu Ascetul în primul volum al Filocaliei. Prin urmare, învățătorul de lege Îi răspunde bine Mântuitorului. La care Hristos îi răspunde: fă așa cum ai auzit, cum știi, și vei avea viață veșnică. Adică, iubește pe Dumnezeu și iubește-ți aproapele. Evanghelia este concentrată în câteva cuvinte pe care și noi, dacă o împlinim, moștenim viața veșnică.

Ce înseamnă să îl iubești pe Dumnezeu? Să nu-L întristezi niciodată cu nimic, să nu-L amărăști pe Dumnezeu, să nu faci ceva care să nu-I placă. Că atunci înseamnă că nu-L mai iubești sau că faci lucruri care arată că iubirea ta suferă. Și noi fiecare ne dăm seama care fapte ale noastre Îl supără pe Dumnezeu. Acestea ne arată că nu-L iubim, dimpotrivă, că Îl batjocorim pe Dumnezeu. Păcatul de orice fel este o mărturie că noi nu-L iubim pe Dumnezeu cum se cuvine. Că, deși vrem să-L iubim, deseori atunci când păcătuim ne trezim stând împotriva Lui, neiubindu-L. Aceasta înseamnă verticala Crucii. Apoi orizontala înseamnă să iubim pe semenii noștri care sunt lângă noi foarte bolnavi, adică foarte păcătoși, cei abia trăind cum era acest om care a căzut între tâlhari, abia viu sau aproape mort. Dar noi zicem că suntem sănătoși, nu suntem ca cei de lângă noi pe care îi vedem înjurând, îmbătându-se, certându-se, divorțând, cârtind, batjocorind pe semeni și așa mai departe, păcate pe care le facem noi ca oameni. Ei bine, tocmai pentru aceia noi trebuie să le fim aproapele, să ne aplecăm asupra neputinței lor, asupra suferinței lor, asupra neputinței de a merge mai departe pe calea către cer, ajutându-i, ungându-i cu untdelemnul dragostei noastre, spălându-le rănile de microbii ce-i pot afecta spre moarte. Untdelemnul și vinul sunt două elemente care ne duc cu mintea la Taina Maslului, dar și la Taina Liturghiei.

Acest tânăr învățător de lege s-a gândit în sinea lui: oare cine este aproapele meu? Pentru că între iudei era o lege că aproapele este numai cel din neamul lui iudeu. Dar chiar și în neamul iudeu erau separați oamenii. Fariseii nu se uitau chiar cu atât de multă bunăvoință la cei mai săraci, la cei care erau dintre oamenii de rând. Aproape că numai între ei, fariseii și saducheii se socoteau a fi aproapele unul altuia. Și atunci, acest învățător, dându-și seama că a moșteni Împărăția lui Dumnezeu cere ceva mai mult decât gândeau ei, L-a întrebat pe Mântuitorul: cine este aproapele meu? Atunci Mântuitorul îi spune pilda Evangheliei acestei Duminici.

Un om cobora din Ierusalim spre Ierihon. Ierusalimul este cetatea lui Dumnezeu, icoana Raiului, a vieții neprihănite. Ierihonul este icoana celei mai de jos stări în care poate ajunge omul. Ierihonul este orașul la 275 metri sub nivelul oceanului planetar. Omul acesta cobora și, pentru că cobora, l-au întâlnit tâlharii. Tâlharii înseamnă duhurile rele, ispitele, diavolii care ne așteaptă pe noi pândindu-ne cum coborâm un pic din ceea ce trebuie să fim în ceea ce nu trebuie să ajungem. Adică din starea de neprihănire pe care am primit-o la botez, când am fost înnoiți prin har și am devenit oameni noi, când păcătuim, facem un pas mai jos și tot coborâm până ajungem în starea cea mai decăzută  în care poate cădea un om în viața această pământească. Ei bine, în această decădere, în această coborâre suntem atinși de duhurile rele.

Când cobori din Ierusalim spre Marea Moartă, spre Ierihon, de o parte și de alta a drumului vezi beduini, oameni ai pustiului în corturi, în mod simbolic, „urmași” ai tâlharilor de odinioară. Călătorii ce coborau din Ierusalim în Ierihon erau mereu în primejdie ca tâlharii să apară de după dealuri și să-i atace, să le ia sarcinile cu ceea ce cumpăraseră din Ierusalim și să-i lase, poate și bătându-i, aproape morți, așa cum s-a întâmplat cu omul din Evanghelie.

A trecut un preot care, după lege, nu avea voie să se atingă de un mort. Poate așa socotea el că cel din marginea drumului este un mort. Apoi a trecut și un levit care ținea și el legea cu sfințenie. Erau oameni credincioși, cunoscători ai Cuvântului lui Dumnezeu, iubitori de Dumnezeu, dar neiubitori de aproapele. Și l-au ocolit pe acest bolnav. Oare nu se întâmplă ca și noi, credincioși fiind, care mergem la biserică, care ne rugăm în casele noastre, care știm foarte multe despre Dumnezeu, uneori să ocolim pe cel care este în nevoie? Adică trăim o viață după litera Evangheliei, dar nu-L vedem pe Dumnezeu suferind în semenii noștri, în cei de lângă noi. E mare lucru să fii credincios și în același timp să-L recunoști pe Hristos, în Care crezi, pe care-L iubești, că suferă lângă tine și are nevoie de ajutorul tău.

Hristos are nevoie de ajutorul nostru, noi suntem aproapele lui Hristos în suferință. Când acest om a fost întrebat de Hristos: care crezi tu că a fost aproapele celui care a căzut între tâlhari, acesta a răspuns că e cel care a făcut milă cu el. Fă și tu asemenea celui care este în suferință, îi spune Mântuitorul. Deși întrebarea sau lucrul de la care a pornit  Mântuitorul cu parabola a fost tocmai invers. Învățătorul de lege Îl întrebase pe Mântuitorul cine este aproapele său pe care să-l ajute. Iar Mântuitorul, prin parabolă, îi spune că el este aproapele celui pe care trebuie să-l ajute. Adică tu trebuie să fii mântuitor, tu trebuie să devii Hristos pentru semenii tăi, unul care să-i ajuți pe ei. Vei vedea la Mine că Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care am venit la această umanitate căzută între tâlharii patimilor, abia trăind, într-o vreme din straja a patra din noapte când umanitatea era în cea mai decăzută stare, după ce a început să tot să coboare din starea edenică.

De când Adam a fost izgonit afară la primul păcat al lui, apoi el, urmașii lui și noi toți am tot căzut, am tot coborât din starea inițială de desăvârșire în care am fost așezați de Dumnezeu în Rai până în Sodomele și Gomorele patimilor noastre, până în Ierihonul locuințelor noastre în care ne-am complăcut. Hristos a coborât din cer, El, aproapele nostru, și a venit la noi acolo unde zăceam aproape morți în căderea noastră, s-a aplecat Hristos asupra sufletului nostru, ne-a uns cu untdelemn sufletul ca să nu simțim asprimea și usturimea vinului vindecător, curățitor de păcate. E ca atunci când, pe rana pe care vrei să o cureți, întâi o amorțești cu ceva ca să nu simtă omul durere când cuțitul intră și curăță rana. Așa Hristos, ca un doctor iscusit, unge cu untdelemn rănile noastre și apoi le spală cu vinul care curăță, luându-ne pe umerii săi, așa cum a luat crucea pe Golgota. Ne poartă El, Străinul, El, Călătorul, El, Cel care a venit din cer și S-a deșertat pe Sine de slavă ca să ne poarte pe umerii Săi, să ne ducă în casa de oaspeți care este icoana Bisericii. Să ne predea hangiului, adică preotului, spunându-i: ai grijă de acest suflet! Iată, îți dau doi dinari, îți dau Sfânta Scriptură, Cuvântul Meu, Noul și Vechiul Testament. Îți dau pâinea și vinul, întărește-l, stai de vorbă cu el, învață-l căile spre mântuire și ce cheltui în plus față de ceea ce ți-am dat Eu ca sarcină îți voi răsplăți când Mă voi întoarce.

Hristos ne dă nouă fiecăruia în parte pe cei din casa noastră. Soțului îi dă soția în grijă, soției îi dă soțul în grijă. Părinților le dă copiii în grijă. Vă dau Sfânta Scriptură, doi dinari, folosiți-i și bisericile sunt spitale pentru suflet și atunci ei, vrând spitale mai adăugați ceva de la voi, metanii, rugăciuni, postiri, ca să vindecați pe cei de lângă voi, să vindecați copii de boala în care suferă. Și Eu, când Mă voi întoarce și vă voi cerceta, cerându-vă socoteală de ceea ce v-am oferit și v-am adus ca să vă îngrijiți, vă voi răsplăti și pentru ceea ce ați adăugat voi, pentru fiecare lacrimă, fiecare osteneală, fiecare zi de post, fiecare rugăciune.

Dumnezeu vrea ca bolnavii pe care ni-i pune El la îndemână să-i recâștige, să-i afle sănătoși la întoarcere. Întoarcerea Lui este a doua Sa venire. Evanghelia aceasta ne descoperă iconomia mântuirii neamului omenesc prin venirea lui Hristos în lume, prin întruparea și prin tămăduirea cu Sângele Său al patimilor noastre, a căderii noastre. Apoi, eliberați din moarte, prin așezarea noastră în Biserică spre vindecarea deplină. Aceasta înseamnă că Biserica pe care Dumnezeu a rânduit-o cu Tainele ei este un spital de vindecare a tuturor oamenilor. Oamenii nu-și dau seama adesea ce vorbesc. Ei zic: vrem spitale, nu catedrale! Dar omul nu știe că, de fapt strigă, fără să își dea seama, din adâncul conștiinței sale că este bolnav, că are nevoie de spital. Și atunci Biserica trebuie să se arate a fi un spital vindecător de boli prin care Marele Doctor oferă medicamente vindecătoare celor bolnavi. Când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, spunem ca să ne fie spre tămăduirea sufletului și a trupului, un leac spre nemurire.

Când Hristos va veni a doua oară, să ne găsească în Biserică, nu în afara ei. Să ne găsească în Biserică, dar nu oricum, ci sănătoși. Pentru ca să răsplătească fiecăruia. Și celor care s-au ostenit pentru alții și celor vindecați.

Mergi și fă și tu asemenea, îi spune Mântuitorul acestui învățător de lege. Dar El ne spune nouă tuturor: mergeți la casele voastre și faceți și voi asemenea. Să devenim și noi un aproape pentru cei din casa noastră pe care îi vom găsi poate căzuți în patimi, copleșiți de duhul rău, chinuiți de diavolul. Să-i luăm pe umerii noștri, să devenim noi înșine niște mântuitori ai copiilor noștri, ai soțiilor noastre, ai soților noștri, ai vecinilor noștri, ai tuturor celor pe care-i întâlnim căzuți în păcate. Să ne doară inima de fiecare semen, atunci înseamnă că am făcut asemenea lui Hristos. Și atunci El Se va recunoaște în noi, în faptele noastre, când ne va afla că am făcut ceea ce am învățat de la El. Amin!