În Duminica Mironosiţelor Biserica ne pune înainte alţi martori ai Învierii lui

În Duminica Mironosiţelor, Evanghelia de la Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8 ne pune înainte două lucrări deosebite. Prima jumătate de Evanghelie ni l-a pus înainte pe Iosif din Arimateea cu Nicodim, cei care au cerut de la Pilat trupul mort al lui Iisus Hristos ca să-l coboare de pe cruce. Lucrarea aceasta se săvârşea vineri seară, după moartea Domnului. Pilat le-a dat voie să-L dea jos de pe cruce şi coborându-L împreună cu Mironosiţele L-au aşezat pe o lespede aproape de Golgota. Acolo L-au îmbălsămat în grabă cu cele ce aveau la îndemână în seara aceea, L-au înfăşurat în pânza cea albă cum se cuvenea ca cei adormiţi să fie înveliţi, după obiceiul locului. Apoi în grabă L-au dus nu departe, ci într-un mormânt care era nou, săpat în piatră, mormântul ce aparţinea chiar lui Iosif cel din Arimateia şi care era chiar în grădina aceea de lângă locul unde fusese înfiptă Crucea răstignirii. L-au aşezat pe Domnul pe lespedea mormântului, după care au prăvălit o piatră la uşa mormântului şi au plecat de acolo. Au plecat pentru că venea noaptea şi îndată era ziua sâmbetei, când era Paştele iudaic, şi nimeni nu mai avea voie să facă vreo lucrare în acea mare zi a Paştelui iudaic.

Dar o, ce mare a fost acea Sâmbătă, regină a sâmbetelor, căci Iisus Hristos cu trupul Se odihnea  în mormânt, iar cu sufletul Se coborâse în iad şi dezrobea  prin înviere pe toţi cei legaţi de veacuri din cauza păcatului strămoşesc şi care stăteau acolo aşteptând răscumpărarea, aşteptându-L pe Mesia.

Femeile Mironosiţe care au însoţit pe cei doi bărbaţi la îngroparea Mântuitorului au văzut locul unde a fost aşezat Hristos şi şi-au dat seama că nu este îndeajuns pregătit pentru îngropare, că nu au avut la ele mirurile cele preţioase, sau lacrimile îndeajuns, cu care socoteau că ar fi trebuit înmiresmat Iisus Hristos pentru îngropare. De aceea s-au gândit ca, imediat după ziua sâmbetei aceleia, în prima zi a săptămânii când puteau face această lucrare, să vină cât mai de dimineaţă, în zori, şi să continue să facă ceea ce nu au reuşit cu două zile în urmă. Venind pe cale, Scriptura ne spune că se gândeau între ele: Noi mergem acum noaptea la mormânt, dar oare piatra cea mare pe care cei doi bărbaţi ajutaţi şi de noi au răsturnat-o peste mormânt cum vom putea oare noi, câteva femei slabe, să o dăm de acolo ca să putem intra în mormânt? Şi se gândeau la acest lucru mergând pe cale: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Înăuntru era o taină de nedescris, de neînchipuit. Înăuntru mormântul deja era gol, pentru că Hristos înviase nestricând peceţile mormântului. Hristos, mai înainte de cutremurul cel mare, El ieşise din mormânt, precum a ieşit din Născătoarea de Dumnezeu la naştere nestricându-i fecioria. Aşa a ieşit din mormânt, nestricând peceţile mormântului care au fost puse acolo de grijulii soldaţi şi de căpeteniile evreilor care, mergând vineri seara la Pilat, i-au zis: Stăpâne, acest înşelător a zis că după trei zile va învia. S-ar putea ca ucenicii lui să vină noaptea, să-I fure trupul din mormânt şi să ducă vestea în oraş că a înviat, precum a zis. Să punem dar peceţi la mormânt şi soldaţi de strajă care să păzească trei zile mormântul casă nu se întâmple nimic. Astfel, acel înşelător va rămâne de ruşine cu profeţia lui. Pe ucenici îi vom pune le respect pentru că au crezut o minciună şi astfel vom scăpa uşor de acest înşelător. Şi Pilat le-a spus: Aveţi slujitori. Duceţi-vă şi pecetluiţi mormântul. Şi s-au dus în seara cea de vineri, au pus peceţi la mormânt, au rânduit soldaţi cu arme care să-l păzească. Aceştia se schimbau mereu ca să fie odihniţi, să nu aţipească straja trei zile nicidecum. Trebuia să aibă grijă ca nu cumva ucenici Lui să vină noaptea şi să-I fure trupul. Dar ucenicii erau plini de spaimă! Ce să facă ei cu un trup mort care începea, după mintea lor, să putrezească? Cum să meargă ei să fure trupul când le era frică că şi ei vor fi  prinşi şi daţi la moarte. De aceea stăteau încuiaţi în case, nu cumva să fie aflaţi, să fie prinşi. se gândeau că îi vor căuta irodianii spre a-i da şi pe ei la moarte. De aceea Hristos, după Înviere, a trebuit să intre prin uşile încuiate la ei şi să le spună: „Pace vouă!” că erau închişi de frica iudeilor, cum spune Scriptura. Cum să-l fure astfel de oameni? Cu toate acestea Pilat a trimis soldaţii ca să fie păzit mormântul, tocmai pentru ca şi prin ei să se adeverească Învierea lui Hristos. Căci cu toată paza, Hristos a ieşit din  mormânt fără ca să rupă peceţile, fără ca să fie stingherit de soldaţii care-L păzeau. A ieşit din cămara nunţii ca un mire, a ieşit biruitor ca un viteaz, a ieşit Dumnezeu din morţi biruind moartea. Lăsând gol mormântul, cu giulgiul desfăşurat de pe trupul Lui, cu mahrama care fusese pe capul Lui strânsă sul şi pusă deoparte, Hristos în mormânt a săvârşit o mare lucrare. Pânza cu care se înfăşurau morţii după ce erau unşi cu untdelemn şi cu miresme, după ce se întărea acel amestec, se lipea pânza de trup astfel încât dacă cineva voia să desprindă pânza rupea fâşii din carne din trup ca să poată să desprindă acea pânză. Şi Mântuitorul Îşi scoate pânza de pe trup fără să-Şi strice trupul, lucru de neînţeles pentru nimeni, pentru toate generaţiile din lume, pentru toţi oamenii de ştiinţă. Cum adică Hristos a putut să dea deoparte pânza de pe trupul Său fără ca trupul să fie afectat. Mormântul pecetluit ne arată încă o dată adevărul fecioriei de-apururea a Maicii Domnului, din pântecele căreia iese Hristos fără să-i strice peceţile fecioriei.

După ce a ieşit din mormânt, acesta a fost descoperit de către un înger, cum ne relatează Scriptura cea Sfântă, că s-a făcut cutremur mare şi un înger coborând din cer a dat deoparte piatra de la uşa mormântului. Şi soldaţii s-au trezit la acel cutremur din somnul lor, din ameţeala lor. Şi când au văzut că mormântul e gol, au fugit în cetatea Ierusalimului, strigând că Hristos a înviat. Ei ştiau că păzesc mormântul, că Hristos a zis că va învia, ei îl păzeau ca să nu fie furat , dar în mintea lor gândul că Iisus Hristos a înviat era straşnic. De aceea când au văzut mormântul gol au fugit în cetate şi au strigat că Hristos a înviat. Ei au fost primii vestitori ai Învierii, soldaţii care au fugit în oraş şi au strigat: Hristos a înviat! Când au auzit mai marii templului, cărturarii şi arhiereii ce vestesc soldaţii romani, i-au chemat şi i-au rugat, dându-le bani: Nu mai vestiţi asta! Spuneţi că ucenicii Lui au venit noaptea şi L-au furat. Şi pe voi vă voi face fără grijă, adică vă vom scăpa de pedeapsă, că ar fi trebuit să fie pedepsiţi că nu au avut grijă de de mortul din mormânt. Şi atunci ei şi-au întors schimbat şi au vestit prin oraş: Au venit ucenicii Lui şi L-au furat. Iudeii au crezut lucrul acesta şi până astăzi, spune Evanghelia de la Matei, iudeii afirmă lucrul acesta, cum că ucenicii au furat trupul Domnului.

Partea a doua a Evangheliei ne pune înainte pe acele femei mironosiţe credincioase care au venit deci să ungă trupul Domnului. Şi îngerul Domnului le-a întâmpinat pe când ele se întrebau: Cine ne va prăvăli nouă piatra? Şi le-a spus: Pe cine căutaţi? Pe Iisus răstignitul? Nu este aici, a înviat. Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi, în mod special, şi lui Petru că Hristos a Înviat. Petru era cel mai doborât de fapta pe care o făcuse cu trei zile în urmă, lepădându-se de Hristos. El plângea cu amar păcatul lepădării sale de Hristos şi îngerul specifică numele lui ca să nu mai plângă, să nu fie deznădăjduit, că  Hristos se va întâlni cu el şi cu ceilalţi. În Galileea să meargă şi-l vor vedea acolo pe El, se vor întâlni cu El. Iar femeile când au auzit lucrul acesta au fugit speriate de la mormânt. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau pe drum, pe cale. N-au strigat  nimic, n-au spus nimic. Au fugit speriate, s-au dus, spune unul dintre Evanghelişti, la ucenici şi le-a spus că Hristos a Înviat. Şi zice acolo cuvântul Evangheliei că nu le-au crezut ucenicii, socoteau că aiuresc. Au crezut cuvântul lor ca o aiureală şi nu le-au dat nicio crezare. Dar doi dintre ei au plecat şi s-au dus la mormânt să vadă dacă într-adevăr e aşa cum au spus femeile. Şi mergând ei, au aflat într-adevăr mormântul gol şi s-au convins că cele ce au spus femeile e adevărat. După aceea Hristos li s-a arătat tuturor şi i-a încredinţat de Învierea Sa.

Femeile Mironosiţe reprezintă curăţia omului sincer în credinţa lui care, chiar dacă este copleşit de îndoială, de necredinţă, de păcate, în străfundurile inimii sale există o dragoste de Dumnezeu care nu-l lasă în pace, nu-l lasă liniştit, ci-l scoate în noapte, îl scoate să meargă să facă ceea ce n-a făcut îndeajuns pentru Iisus Hristos. Noi, toţi creştinii, simţim că mai avem ceva să facem pentru Iisus Hristos, că n-am făcut îndeajuns pentru El, pentru moartea Lui. El a murit pentru păcatele noastre, dar noi trebuie să ne ocupăm de îngroparea Lui, de odihna Lui. Trebuie să facem ceva şi noi pentru El şi acest ceva este dragostea noastră care s-a arătat la Femeile Mironosiţe prin ungerea cu mir a trupului Său. Zice o cântare  la strană: „Trupul lui Hristos primind…”, la momentul împărtăşirii cu Trupul Domnului. Inima noastră devine mormântul cel curat al lui Hristos. De aceea noi, când venim la Împărtăşanie, ne pregătim mormântul din noi ca să fie curat. Prin Spovedanie îl curăţim de păcate, pentru ca să primim Trupul lui Hristos într-un mormânt curat al fiinţei noastre. Şi dacă-L primim aşa, atunci El, prin Învierea Lui, ne va învia şi pe noi la o viaţă nouă. „Trupul lui Hristos primind…” cântă strana când ne împărtăşim cu Trupul Domnului şi ne oferă nouă viaţă veşnică. Trupul Lui unindu-se cu noi face ca lumina să intre în inima noastră. Şi lumină să izvorască din inima noastră, lumină să învie din noi către cei dinafară. Cu adevărat atunci viaţa creştinului devine un mormânt al lui Hristos, mereu primitor de lumină şi mereu izvorâtor de lumină. Cei care aţi fost la Ierusalim sau aţi văzut imagini, înregistrări, filmări de la sosirea Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt din Ierusalim, aţi observat că ea vine într-un mormânt curat care aşteaptă lumina şi apoi din acel mormânt lumina sfântă este scoasă afară şi dăruită lumii întregi. În vremurile din urmă, datorită dezvoltării tehnice deosebite, Sfânta Lumină de la Ierusalim ajunge pe tot pământul. Candela de pe Sfânta Masă arde necontenit cu lumina care a ieşit din Mormântul Domnului din Ierusalim. Ei bine, aşa trebuie să strălucească lumina lui Hristos din inima noastră, de la învierea noastră, pe care o face Hristos din moartea păcatelor, până la capătul vieţii, până la sfârşitul vieţii noastre. Lumina aceasta trebuie să strălucească nestinsă, mereu topind viaţa noastră picătură cu picătură, aşa cum lumânarea sau uleiul din candelă se consumă încetul cu încetul coborând înălţimea lumânării sau nivelul untdelemnului din candelă până la stingerea flăcării. Fie ca misiunea Femeilor Mironosiţe să ne umple pe noi de nădejde că, în morminte fiind fiecare dintre noi, primindu-L pe Hristos şi trupul Lui în mormântul acesta, mormântul din noi va deveni nemuritor izvor de lumină divină. AMIN.