Evanghelia femeii samarinence este foarte cunoscută și foarte frumoasă. În ea este ascunsă taina mântuirii noastre sufletești, pentru că

În Vechiul Testament deseori întâlnim astfel de popasuri duhovnicești în jurul unui izvor, în jurul unei fântâni. Și dacă ne ducem cu gândul în Vechiul Testament, ni-l aducem aminte pe Eleazar, robul lui Avraam, care, mergând să caute nevastă fiului stăpânului său, lui Isaac, s-a oprit lângă o fântână. La acea fântână a venit o tânără numită Rebeca și, în urma dialogului pe care Eleazar l-a avut cu ea la acea fântână, Dumnezeu i-a descoperit că aceasta este și trebuie să ajungă soția fiului stăpânului său. Întâlnirea de la fântâna Rebecăi era icoana întâlnirii dintre Hristos și Biserică, pentru că Rebeca este icoana Bisericii, a noastră care venim să scoatem apă din fântâna nemuririi, din izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului nostru. Eleazar, sluga patriarhului Avraam, reprezintă profeții Vechiului Testament, oamenii trimiși de Dumnezeu, preoții care ne cheamă și ne vorbesc despre Hristos. Iar Isaac este chipul lui Hristos, pentru că era unicul fiu al lui Avraam, Avraam închipuindu-l pe Dumnezeu Tatăl. Această taină o zărim mai ales când, la un moment dat, Dumnezeu i-a zis lui Avraam să-și aducă fiul jertfă pe muntele Moria. La plinirea vremii, Dumnezeu Tatăl va da la moarte pe Fiul Său Iisus Hristos, unicul Fiu.

Deci, întâlnirea de la fântână dintre Eleazar și Rebeca și cununia tainică săvârșită între Isaac și Rebeca era o închipuire cum nu se poate mai frumoasă și limpede a întâlnirii de mai târziu dintre Hristos și femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. Hristos avea să o convertească pe această femeie, făcându-o mireasa Lui. În chipul și în persoana ei suntem noi toți adunați, pentru că în trupul Bisericii sunt asumați toți oamenii care, prin botez, au devenit mădulare ale trupului lui Hristos. Nu intrăm în detalii istorice privind cetatea Samariei și modul în care acești oameni s-au păgânizat din cauza robiilor care au venit peste ei. Asta o citim în Vechiul Testament. Ceea ce este foarte important este că această femeie ieșea la miezul zilei, pe la ceasul al șaselea, când era căldura cea mai puternică și oamenii stăteau la umbră, pentru rușinea păcatelor sale. Trăise cu cinci bărbați și acum îl avea pe al șaselea. Oarecum, aceasta era o stare ce nu-i făcea cinste în fața poporului său. De aceea ea căuta un moment când nimeni să nu o vadă și să vină să scoată apă pentru sine. Venind la fântână, s-a întâlnit cu Acela Care avea să o dezlege de păcatele sale, avea să se întâlnească cu Acela Care pentru ea se oprise în miezul zilei la fântâna pe care Iacov o săpase cu multă vreme în urmă. Iacov pregătise locul în care să se întâmple minunea întâlnirii dintre Hristos și samarineancă, dintre Hristos și Biserică.

Femeia a ajuns la apă și Mântuitorul i-a cerut să-I dea să bea. Ea nu s-a priceput cine este Străinul Acela. L-a cunoscut că este evreu, după cuvântul și îmbrăcămintea lui, și s-a mirat că un bărbat evreu, care nicidecum nu stătea de vorbă cu un samarinean, darmite cu o femeie samarineancă, a îndrăznit să-i ceară ei apă, să se spurce cu apa pe care ea i-ar fi dat-o. Dar El îndată îi răspunde că, dacă tu Mi-ai fi dat Mie apă, Eu ți-aș fi dat ție apă vie și nu aveai să mai vii aici niciodată să mai scoți apă. Pentru că această apă pe care Eu ți-aș fi dat-o te va face să nu mai însetezi în veac. Ea nu a înțeles și Sfântul Chiril al Alexandriei spune că femeia nu a înțeles pentru că, fiind un vas slab, nu putea să se ridice la taina cuvintelor lui Hristos. Atunci Mântuitorul îi zice femeii: cheamă pe bărbatul tău! Voia să o rușineze, știind că femeia avea conștiința că bărbatul ei este mai vrednic decât ea, mai înțelept decât ea. Și Mântuitorul a vrut să o trezească din amorțeala ei, din neputința ei de a-L înțelege și să-i deschidă orizontul, să o facă să fie mai curajoasă în a înțelege Cine este Cel dinaintea ei. Și când îi spune de bărbatul ei, ea Îi spune adevărul: nu am bărbat! Dar ea avea bărbat. Însă ea a spus asta, știind că bărbat al ei este primul pe care l-a avut. Ceilalți pe care i-a rânduit au fost pentru neputința firii ei. Dar bărbatul ei a fost primul care-i murise. Îi spune Mântuitorul: știu că nu ai bărbat, și îi spune taina vieții ei. Atunci femeia și-a dat seama că Omul din fața ei nu este unul oarecare și a început să spună despre El dacă nu cumva este proroc. Vedeți, deja L-a văzut mai mult decât pe un iudeu oarecare care îndrăznește să-i ceară apă. Și dialogul se întețește până când ea începe să-I spună Lui despre Mesia pe care-L așteaptă. Și când va veni Acela, ne va spune El toate. Mântuitorul, când vede că-L recunoaște pe El sau începe să vorbească despre lucrurile înalte ale mântuirii, i Se descoperă zicându-i: Eu sunt Acela pe Care și voi Îl căutați. În acea clipă, Evanghelia spune că ea a lăsat găleata acolo, s-a dus în cetate și a spus tuturor oamenilor că L-a aflat pe Unul Care i-a spus ei toate câte a făcut și dacă nu cumva Acesta este Hristosul. Oamenii au ieșit repede din cetate să-L vadă pe acest Străin și să-L cunoască. Și, într-adevăr, și-au dat seama din întâlnirea cu El că este Mesia cel așteptat. L-au invitat în cetatea lor și mult mai mulți s-au întors la credință și au crezut în El, nu doar din cuvintele femeii, ci din faptul că L-au văzut ei înșiși și L-au ascultat pe Hristos câtă vreme a rămas în orașul lor.

Aceasta este Evanghelia din duminica samarinencei. În convorbirea pe care Hristos a avut-o cu ea, oare ne-am regăsit cu păcatele noastre? Sigur ne-am regăsit, pentru că și noi, într-o măsură sau alta avem conștiința păcatului. Și uneori când această conștiință este liberă, lucrează în inima și în mintea noastră. Atunci ne e rușine de oameni pentru păcatele noastre. În momentul când nu-ți este rușine de oameni pentru păcatele tale, înseamnă că ai conștiința adormită. Când poți înjura și nu ai rușine de vecinii care te aud, ești mort, nesimțitor. Trăiești în mormântul nesimțirii. Faci un avort și nu ți-e rușine de copiii tăi ceilalți, de soțul tău, de cei din jur. Nu ai nicio problemă, ești moartă ca femeie. Și bărbatul la fel, care o îndeamnă, e la fel. Dar când ți-e rușine de semenii din jur pentru păcatele tale, când stai ascuns de ei și ai vrea să crape pământul și să te înghită, să nu te vadă niciun ochi și nici soarele pentru păcatul pe care l-ai făcut, atunci înseamnă că ai pornit pe drumul mântuirii. Atunci înseamnă că Hristos Se apropie de tine, se apropie de noi. Când ești certat cu cineva și știe lumea întreagă, o uliță întreagă, și nu ți-e rușine de vecinii tăi că nu vorbești cu cineva, înseamnă că ești mort. Hristos e departe de tine. Dar când ți-e rușine de cei din preajma ta care te știu că nu poți suporta pe cineva, când începi să simți această durere și apăsare a păcatului, să știi că Hristos Se apropie de tine, Se apropie de noi. Și El ne scoate din starea păcatului, El ne atrage cu forță la Sine. El vine la fântâna izbăvirii noastre, la izvorul iertării noastre și ne cheamă la Sine. Ne scoate din păcatele și din rușinea noastră la o întâlnire de dragoste, ca să-L cunoaștem pe El. Să ne spună El păcatele noastre, iar noi, cunoscându-L prin aceasta că El este Mesia, să-I putem săruta picioarele și să-L mărturisim apoi tuturor oamenilor pe Hristos.

Oamenii vremurilor de astăzi trăiesc într-o necredință grozavă și iadul stă să-i înghită. Câtă vreme trăiești în nepăsare sufletească, câtă vreme ești certat cu cineva și nu ți-e rușine de vecinii tăi pentru aceasta, iadul te așteaptă, iadul ne așteaptă. Câtă vreme înjuri și nu ți-e rușine că te-a auzit vecinul tău, iadul este gata să te primească cu brațele deschise. Pentru că trăiești în mormântul nesimțirii încă de aici, de pe pământ.

Câte lucruri ne învață Evanghelia samarinencei! O, dacă am asculta, o, dacă am împlini aceste cuvinte ale Evangheliei care ni se predau în fiecare duminică în biserică! Dar cred că aceste cuvinte lucrează în inima noastră. Nu se poate să nu avem frământări sufletești, nu se poate să nu ne punem problema mântuirii, nu se poate să nu plecăm acasă îndurerați, îngândurați și cu hotărâre: mă duc să mă împac cu fratele meu, cu sora mea. Mă hotărăsc ca de azi înainte nicio înjurătură să nu mai iasă din gura mea. Mă duc și-mi cer iertare de la toți cei pe care i-am supărat înjurând pe Dumnezeul lor, pe Tatăl lor din cer. Că ori de câte ori înjurăm de Dumnezeu, ne batem joc de Tatăl vecinilor noștri și al celor din jurul nostru. Că Dumnezeu e Tatăl lor și al nostru. Orice înjurătură de mamă este o blasfemie la adresa Maicii Domnului care este mama noastră, a tuturor. Și dacă cineva îți înjură mama, te superi, nu? În același fel, inima se îndurerează când cineva înjură de mamă, pentru că atunci este atinsă onoarea Maicii Domnului.

Ce fel de creștini suntem noi? Nu trăim în păcate care ne fac să ne fie rușine a ieși în mijlocul oamenilor să ne vadă? Femeia samarineancă ne încurajează. Ea a ieșit cu toate păcatele ei să întâlnească pe Mesia. Hristos o atrăgea, pentru că ei îi era rușine de păcatele sale.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca Jertfa lui Hristos să se facă în noi izvor de viață veșnică pentru cei din jurul nostru, după cum a spus Mântuitorul femeii samarinence: dacă îți voi da apă de la Mine, ea se va face în tine izvor de apă curgătoare pentru viața veșnică. Și atunci, avându-L pe Hristos înăuntrul nostru, din noi El va izvorî în ceilalți semeni ca un izvor de apă vie din care ei vor gusta și nu vor mai dori niciodată să bea din apele fără saț ale lumii. Amin!