La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, textul

Intrarea Mântuitorului în casa prietenilor Săi din Betania este o reiterare  sau împlinire în fiecare familie sau suflet a venirii Lui din cer și a odihnirii în pântecele Maicii Domnului. Prin urmare, casa din Betania este o împlinire care trebuie să se repete în fiecare familie, în fiecare suflet, în fiecare persoană umană. Mai cu seamă, fiecare creștin trebuie să-L primească în inima lui pe Hristos să Se zămislească, să ia chip. Fiecare dintre noi trebuie să devenim o Betanie sau un pântece feciorelnic al Maicii Domnului. Pentru aceasta, trebuie ca viața noastră însăși să se asemene cu viața Preacuratei pe care astăzi o cinstim la Adormirea sa.

Betania era o cetate lângă Ierusalim. În această cetate era o familie de oameni foarte credincioși, prieteni ai lui Iisus, două surori și un frate, Marta Maria și Lazăr. Marta era aceea care L-a primit în casă pe Mântuitorul. Oarecum răspundea de ospeția care caracterizează familia credincioasă. Maria era partea contemplativă a familiei, era inima, aceea care asculta, care primea cuvântul lui Dumnezeu, care stătea la picioarele lui Iisus. Lazăr era prietenul lui Iisus, cel care ședea la masă cu El, care se ospăta cu Iisus.

Casa din Betania face anamneza întrupării lui Iisus Hristos. Dacă El mai înainte S-a întrupat în Sfânta Fecioară Maria pe care noi o cinstim în chip deosebit, apoi aceeași lucrare vrea să o facă în ființa fiecăruia dintre noi. De aceea avem astăzi textul acestei Evanghelii de la Luca cu casa din Betania, pentru ca să înțelegem că fiecare dintre noi trebuie să ajungem a-L primi pe Hristos în inima noastră. Aici El vrea să-Și găsească sălaș și odihnă. În inima noastră vrea să se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu. De astfel, încheierea Evangheliei ne arată lucrul acesta în urma afirmație făcută de o femeie din mulțimea care era acolo. Oriunde Hristos Se ducea, oamenii, auzind, mergeau să-L asculte. Așa au intrat în curtea din Betania și ascultau cuvântul lui Hristos. Nu erau așa case mari cum sunt cele de astăzi ale noastre. Erau case foarte simple și foarte mici. Cei care merg în pelerinaj în Țara Sfântă văd, în Capernaum, în ruinele care s-au scos la iveală, casele și străduțele foarte înguste, între ele și casa unde Petru locuia cu soacra lui. În jurul casei prieteniei din Betania, din mijlocul mulțimii, o femeie a ridicat glasul și zicând, uimindu-se de măreție, sfințenia și frumusețea acestui tânăr din Nazaret: fericit este pântecele care Te-a purtat, adică pântecele Maicii Tale, cu alte cuvinte, al Maicii Domnului, și sânii la care ai supt! Era o mărturie care a rămas peste veacuri a fericirii pe care umanitatea o aduce Maicii Domnului pentru că a primit în pântecele ei pe Iisus Hristos. Dar Mântuitorul îi răspunde, și aici este cheia duhovnicească a Evangheliei: așa este, Mama Mea este fericită. Și, iată, până astăzi și totdeauna Biserica o va cinsti în mod deosebit pe Maica Domnului. Câte rugăciuni are Biserica noastră închinate Maicii Domnului! Acatistul Bunei Vestiri, Paraclisele Maicii Domnului etc., toate ascund în ele chipul cel prealuminos al Maicii Domnului care a fost văzută de veacuri, în tot Vechiul Așezământ, ca un pântece, ca o corabie, ca un chivot în care are să se nască Mesia, Mântuitorul lumii.

Deci spune Iisus: Maica Mea va fi fericită! Când cântăm Prohodul Maicii Domnului, o fericim pe Ea, dar, participând la prohodirea Ei, facem parastas pentru mama noastră pe care Dumnezeu ne-a luat-o, pentru părinții noștri. Căci mereu când pomenim pe Maica Domnului, în prohodirea ei este cuprinsă și prohodirea mamei noastre. De aceea, cei care participă la Prohodul Maicii Domnului își arată evlavia pentru părinții care i-au născut. Le facem parastas de taină, prohodind pe Maica Domnului. Căci duhul ei stă ascuns în sufletul mamei fiecăruia dintre noi în parte care a plecat la cele veșnice.

Mântuitorul zice, în continuare: dar fericiți sunt cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el. Înseamnă că acest Cuvânt intră în inima noastră prin urechi, prin ochi, prin toate simțurile noastre. El intră și se odihnește în Betania dinlăuntrul nostru, în inima noastră. Atunci, partea noastră contemplativă, dragostea noastră de Cuvântul Domnului, ascultarea noastră de Dumnezeu se pleacă în genunchi și absoarbe Cuvântul lui Hristos. Trupul nostru, care este Marta, se dăruiește lui Hristos în metanii, în închinăciuni, în semnul crucii. Îl slujește prin cele exterioare, materiale, pipăibile. Ascultăm cuvântul și-L păzim pe el. Adică, îl întrupăm, îl lăsăm nu să fie numai auzit de urechi și să nu ajungă în inimă, ci îl și păzim ca să nu ni-l ia cel viclean care umblă să fure sămânța Evangheliei care cade în inima noastră.

Praznicul luminos al Adormirii Maicii Domnului să fie pentru noi toți binecuvântare. Să fie pentru cei care am participat mai ales la prohodirea Maicii Domnului o rază de mângâiere și de bucurie pentru mama noastră plecată la cele veșnice, pentru părinții noștri plecați dincolo. Căci, prin bucuria pe care am adus-o Maicii Sfinte rugându-ne și prohodind înmormântarea ei, am transmis prin ea o rază de mângâiere părinților noștri plecați dincolo.

Fie ca și noi să ne deschidem inima, ca odinioară Marta casa ei din Betania, pentru ca Hristos să intre în casa noastră și pentru ca prezența lui în noi să facă pe cei din jur să exclame: fericit este pântecele care Te-a născut! Fericit ești tu, creștine, care ai primit înlăuntrul casei tale, în inima ta, pe Iisus Hristos. Pentru că Îl hrănești cu laptele tău, cu ceea ce Dumnezeu ți-a dat să-I întorci Lui. Nu că ar avea Dumnezeu nevoie de hrana noastră, ci pentru că prin aceasta trebuie să ne arătăm dragostea față de acest Prunc dumnezeiesc Care Se naște în inima noastră, în Betania noastră.

Adormirea Maicii Domnului, acest praznic luminos să ne facă pe toți să trăim încheierea anului bisericesc care se face în această lună, August, cu acest ultim praznic împărătesc care este Adormirea Maicii Domnului. Acest praznic să ne îndrepte privirea către sfârșitul vieții noastre. Pentru că, cinstind Adormirea Maicii Domnului, ne aducem aminte de adormirea noastră, a fiecăruia în parte, de moartea noastră fizică.

Anul bisericesc este o icoană a vieții noastre pământești care începe cu Nașterea Maicii Domnului, adică cu nașterea noastră care trebuie să devenim un locaș al lui Hristos, adică în inima noastră trebuind să ia chip, să se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu. Și Adormirea Maicii Domnului, care încheie anul bisericesc, înseamnă pentru noi moartea noastră, când ne vom muta la cele veșnice. Fie ca această mutare să fie în brațele Fiului lui Dumnezeu, așa cum a fost sufletul Maicii Domnului pe care l-a luat Fiul său și l-a dus cu brațele Sale în Împărăția Sa veșnică. Același Fiu pe Care L-am primit în inimă în timpul vieții, pe Care L-am slujit, pe Care L-am iubit, pe Care nu L-am batjocorit, nu L-am înjurat, nu L-am lăsat la poartă, nu L-am lăsat la ușă să înghețe afară, ci L-am primit în inima noastră, în Betania noastră, în timpul vieții pământești, dator Se va simți să ne primească și pe noi în cămările Sale veșnice. Amin!