Duminica a 18-a după Rusalii ne poartă pe Marea Galileii cu

După ce Hristos a vorbit din corabie oamenilor care erau pe țărm, rugând pe apostoli să îndepărteze corabia de la țărm spre largul mării, le-a cerut să arunce mreaja pentru pescuire. Dar ei se osteniseră fără Hristos toată noaptea să pescuiască și nimic nu prinseseră. Acum, la porunca Mântuitorului, peștii s-au adunat în plasele lor, încât au umplut amândouă corăbiile și, trăgând la mal corăbiile cu mrejile pline de pești, au rămas uimiți și s-au consternat înaintea Mântuitorului. Iar Sfântul Apostol Petru, în corabia căruia Se urcase Hristos, el, ca stâlp al Bisericii, s-a plecat înaintea Mântuitorului, la picioarele Lui căzând și L-a rugat zicându-I: du-Te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. El, stâlpul Bisericii, tocmai pentru aceasta era stâlp, că-și vedea păcatele sale. În raport cu Hristos, Mirele Bisericii, el se socotea atât de nevrednic de a fi împreună cu Hristos în corabia sa. Mântuitorul însă îl încurajează pe Sfântul Apostol Petru: nu te teme, nu-ți fie frică! De acum vei fi pescar de oameni. Adică, așa cum ai văzut acum că la porunca Mea peștii au venit și i-ai prins cu mreaja ta, așa în mreaja cuvântului vei prinde mulțimi de oameni, atunci când Eu voi vrea. De multe ori s-ar putea cuvântul tău să fie în zadar, mreaja cuvântului să fie aruncată părelnic în zadar. Dar tu fă aceasta necontenit: vorbește, predică, mărturisește cuvântul Evangheliei la timp și ne la timp și vei vedea cum, când Eu voi vrea, vei simți o bucurie deosebită, mulțimi de oameni încreștinându-se, crezând în Mine prin cuvântul tău. Și, într-adevăr, Sfântul Apostol Petru avea să experimenteze el însuși, îndată după pogorârea Duhului Sfânt, când a vorbit în Ierusalim mulțimilor care erau cu miile adunate la sărbătoarea Cincizecimii, aducând mulțumire pentru roadele câmpului. Sfântul Petru, copleșit de puterea Duhului Sfânt Care Se pogorâse peste apostoli în foișorul din muntele Sionului, ieșind în curtea templului, în Ierusalim, a vorbit despre Iisus Hristos cu așa putere încât 3000 de oameni, 3000 de pești au intrat în mreaja cuvântului său. Aceștia au strigat într-un glas: ce să facem ca să ne mântuim? Și el le-a spus să se pocăiască, să se boteze și să devină creștini, urmași ai lui Hristos, oameni care să creadă în Învierea Domnului, în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Altă dată s-au adăugat la aceștia încă 2000, astfel încât 5000 de oameni printr-o minune deosebită au devenit creștini în Ierusalim, întemeindu-se astfel Biserica cu o forță nemaiîntâlnită, cu o putere nemaivăzută. Și toți se uimeau de învățăturile pe care le auzeau din partea apostolilor lui Hristos. Într-adevăr, ceea ce Hristos le-a spus că vor fi pescari de oameni s-a și întâmplat cu acești apostoli ai Domnului.

Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Simon Petru, a prins în mreaja cuvântului său pe strămoșii noștri din zona Dobrogei, a Mării Negre. Și cu fiecare apostol s-a întâmplat ceea ce Mântuitorul le-a spus în mod profetic: veți deveni pescari de oameni.

În Apostolul acestei Duminici, Sfântul Pavel îndeamnă pe creștinii dintâi să fie milostivi, să fie darnici, să dea fără silă, cu bucurie, atunci când li se cere ceva pentru Dumnezeu, pentru Biserica Lui. Și fiecare milostenie pe care o fac creștinii reprezintă un pește pe care ei înșiși îl prind în mreaja credinței lor. În mreaja credinței noastre putem prinde suflete de oameni prin cuvânt, prin milostenie, prin dragostea noastră, prin evlavia noastră, prin smerenia noastră, prin virtuțile creștinești pe care trebuie să le arătăm și să le trăim în viața aceasta pământească. Ce minune pe Marea Galileii, ce pescuire minunată, ce uimire a apostolilor, ce frică i-a cuprins în urma acestor lucruri nemaivăzute! Erau pescari de meserie și știau cum să arunce mreaja noaptea ca să pescuiască. Ați văzut pescarii, merg noaptea ca să pescuiască. Ei știu că atunci peștele trage mai curând la undiță sau la mreajă. Apostolii  erau de meserie pescari, de la mreji i-a chemat Hristos. Dar iată că Mântuitorul a vrut să le arate că în pescuirea oamenilor, sufletele se întorc la El doar atunci când Dumnezeu voiește, oricât ne-am strădui noi. Oricât de meșteri am fi în cuvânt, oricât am fi noi de copleșiți de informații din Sfânta Scriptură, oricât de cu putere și cu lacrimi am vorbi despre Hristos cuiva, acel cineva nu va veni la Hristos decât atunci când Hristos va voi, când Hristos îl va  chema. Aceasta și pentru ca să ne smerim noi, ca nu cumva să spunem că prin puterea noastră, prin înțelepciunea noastră, iată, am reușit să aducem atâtea suflete la Hristos. Și ca toată slava convertirii lumii să cadă pe capul Celui plin de slavă și Care este vrednic de toată cinstea, adică pe capul lui Hristos. Iar noi, în urma jertfei noastre, în urma ostenelii noastre pe care o facem ca să câștigăm oameni pentru Hristos, să ajungem să zicem: Doamne, sunt un om păcătos! De altfel, părinții Bisericii ne învață mereu să ne vedem păcatele noastre, să ne simțim pe noi și nevrednicia noastră și să cădem mereu înaintea lui Hristos cu aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Petru: Doamne, pleacă de la mine că sunt om păcătos. Hristos nu a plecat, Hristos nu l-a părăsit pe Sfântul Petru. Dimpotrivă, a intrat în inima lui și Sfântul Petru a devenit una cu Hristos. Și când Petru a vorbit mulțimilor, cuvântul lui era cuvântul lui Hristos, căci izvora din adâncul inimii lui în care era ascuns Hristos ca un mărgăritar de mare preț. Așa să fie și El în inimile noastre. Hristos să intre în inima noastră, să-L primim în noi, să-L ascundem în țarina inimii noastre și El să strălucească de acolo prin orice manifestare a credinței pe care noi o facem prin cuvânt, prin faptă, prin gesturile noastre. Prin toate acestea, Hristos din noi să fie preamărit, iar noi mereu să zicem: Doamne, sunt un om păcătos!

Un astfel de stâlp al Bisericii a fost Petru, pe astfel de stâlpi se sprijină Biserica lui Hristos, de aceea nici porțile iadului nu o vor birui pe ea. Pentru că stă pe niște stâlpi ai smereniei, pe niște stâlpi puternici despre care citim cu atâta uimire în paginile Sfintei Scripturi că au trăit, au umblat și au vorbit aceștia. Fie ca și noi, fiecare în parte, să devenim stâlpi ai Bisericii din casa noastră. Soțul și soția sunt stâlpi ai Bisericii din casă. De asemenea și copiii pe care Dumnezeu îi dăruiește, cei trei, tatăl mama și copii sunt cei trei stâlpi ai familiei care este o Biserică. În mijlocul acestei Biserici, a acestei corăbii în care sunt cei trei stâlpi trebuie să urce Hristos. Când urcă Hristos într-o astfel de familie? El intră în familie în Taina Cununiei. Atunci când ne cununăm, Hristos intră în corabia vieții noastre. Cât timp oamenii trăiesc necununați, ei umblă în derivă. Călătoresc pe marea vieții fără Hristos, fără să pescuiască nimic, fără nicio fericire, fără nicio mulțumire. Dar în momentul în care familia se unește cu Hristos sau Hristos umple corabia pe care plutește o familie pe marea acestei vieți, atunci Hristos umple corabia cu belșug, umple corabia cu binecuvântare, întrucât familia se pleacă înaintea lui Hristos recunoscându-și păcătoșenia și nevrednicia de a fi părtașă acestor minuni nemaivăzute pe care Hristos le revarsă din belșug peste o familie în sânul căreia El este stăpânul, conducătorul Cel care poruncește iar noi suntem cei care împlinim porunca Lui din iubire, nu din silă, ci cu dragoste, știind că ceea ce El poruncește se împlinește cu adevărat.

Fie ca această Evanghelie frumoasă se ne încurajeze pe fiecare dintre noi în calea mântuirii, pe drumul vieții noastre și să-L chemăm pe Hristos: Doamne, vino în corabia vieții noastre! Suntem săraci fără Tine, suntem nefericiți fără Tine, suntem nemulțumiți fără Tine. Știm că dacă Tu intri în corabia vieții noastre, ea se umple și putem da și altora. Putem să umplem și alte corăbii, să se bucure și alte familii de prezența Ta în familia noastră. Amin!