Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena
Popas duhovnicesc la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena
Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Luni, 21 Mai 2018 05:31

Popasul ce-l facem lângă cei cinstiţi de Biserică deopotrivă cu Apostolii, Măriţii

Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena, ne pofteşte să ne adâncim în textul turmei şi păstorului de la Ioan 10, 1-9, la Sfânta Liturghie, şi, în continuare, de la acelaşi capitol, versetele 9 la 16, la Utrenie. Interesantă alegere a textelor biblice pentru doi împăraţi, deşi aceste pericope se citesc la sărbătoarea unui ierarh, doar inversându-se locurile, sau acelaşi text de la Utrenie la mai mulţi ierarhi. Cei doi de Dumnezeu încoronaţi n-au fost ierarhi, ci împăraţi, dar care şi-au supus porfira de bunăvoie lui Hristos, recunoscându-L pe El ca Împărat peste toată lumea.

 

Rolul acestor împăraţi în istoria Bisericii este întocmai cu al Apostolilor, după cum li s-a consacrat şi definiţia sărbătorii. Mai ales Sfântul Constantin, luminat fiind cu razele Duhului Sfânt la botezul primit prin Sfinţitul Silvestru, toată Biserica a luminat, pentru care pricină lumea sectară îi pune în spate începutul decăderii Bisericii, socotindu-l vinovat de decadenţa ce urmează vremii de libertate. În realitate, însă, amărăciunea împotrivitorilor Crucii vine din cauza înce­puturilor ordonării dogmatice a adevărului credinţei creştine, care, în libertatea credinţei promulgată de împăratul incriminat, s-a putut realiza în soboare a toată lumea. Prima stihiră a Litiei ne prezintă datoria pomenirii: „Că, luminat fiind cu razele Duhului, toată Biserica lui Hristos o ai luminat, soboare de credin­cioşi de pretutindeni ai adunat, în luminată cetatea Niceilor, unde întărâtarea celor rău- credincioşi s-a stins, şi limbile ereticilor au slăbit şi au înnebunit; iar cununa ortodocşilor s-a înălţat, arătându-se credinţa“. O, dacă s-ar ridica azi un astfel de conducător care ne trebuie, câte limbi sectare n-ar înnebuni, scuipând venin de aspidă pe porfira dată lui de Hristos şi pe care I-o predă fără rezerve?

În vremea aceea, Arie era ereticul ce tulbura Biserica. Dar atât de înşelătoare era învăţătura lui – mai ales că figurá între clerici, deci era ascultat – că numai o forţă a Bisericii celei una din toată lumea putea s-o răstoarne. Şi Dumnezeu a rânduit astfel vremurile, ca ierarhii şi toţi cei rânduiţi să facă parte din oştirea primului Sinod Ecumenic să poată ajunge neîmpiedicaţi la marea confruntare. Sămânţa ereziei era pregătită în vremea persecuţiilor. Câte învăţături străine nu s-au strecurat şi printre noi în vremea ilegalităţii? Dar vremea de libertate a adus atunci, ca şi acum, timp prielnic lui Arie odinioară, şi urmaşilor lui în vremea de azi, să arunce cu noroi pe faţa Bisericii. Oare nu cumva libertatea adusă de marele Constantin a avut ca scop tocmai demascarea ereticilor, între care Arie era căpetenie, sau lider, ca să folosim un termen actual? Poate că din această cauză numele lui provoacă indignare până azi în atâţia oportunişti ai credinţei, care stau cu un picior în dreapta credinţă, iar  cu celălalt într-una mai ieftină.

Ceea ce caracterizează pe aceşti doi Sfinţi, fiu şi mamă, este iubirea şi respectul faţă de Crucea Domnului. Sfântului Constantin i s-a arătat pe cer Crucea lui Iisus, precum spune şi troparul: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l...“ Mamei sale, Sfintei Elena, i s-a descoperit însăşi Crucea Domnului ce era ascunsă între gunoaiele Ierusalimului: „Cu dorul şi cu dragostea lui Hristos, rănită fiind maica odraslei cei preadulce, grăbindu-se, a venit la sfântul Sion, la locul cel sfânt, întru care S-a răstignit voind Mântuitorul nostru, ca să ne mântuiască pe noi; unde, Crucea ridicând, bucurându-se, a strigat: Slavă Celui ce mi-a dăruit mie aceea de care aveam nădejde“ (stihiră a Stihoavnei). Se păstrează până astăzi la Ierusalim, foarte aproape de Golgota, ca un fel de grotă sub pământ, locul unde Sfânta Elena a aflat cinstita Cruce.

Cititorule, poate n-ai văzut niciodată vreo fărâmă din Crucea Domnului. Auzi că Sfânta Elena s-a bucurat pipăind Crucea de care avea nădejde, pe care-o cinstea, căci în semnul ei biruise fiul ei pe Maxenţiu, tiranul ce chinuia cetăţenii Romei. Poate nu vei pu­tea ajunge la Ierusalim să-ţi pleci fruntea pe lespedea pe care s-a odihnit trei sute de ani Crucea Domnului. Dar s-o cinsteşti drept armă împotriva diavolului o poţi face, desigur, cu multă evlavie şi cerească nădejde. O, dacă eşti cinstitor al Crucii, nu vei avea îndoială asupra sărbătorii la care facem popas duhovnicesc în 21 mai al fiecărui an!

Să ne oprim o clipă asupra textului citit la această sărbătoare cu Bunul Păstor. De ce ascultăm evanghelia aceasta la cinstirea unor împăraţi? Sfântul Vasile cel Mare spune că păstoritul şi demnitatea împărătească sunt responsabilităţi surori, cu singura deosebire că uneia îi este încredinţată conducerea ne­cu­vântătoarelor, iar celeilalte, conducerea oamenilor1. Astfel, păstoritul, spune marele ierarh, este temelia celei mai înalte ştiinţe: ştiinţa conducerii oamenilor. Însuşi Domnul S-a numit pe Sine şi păstor: „Eu sunt Păstorul cel bun“, şi împărat: „Domnul puterilor, Acesta este Împăratul  Slavei“ (Ps 23, 9). Dar am observat prezenţa în text şi a năimitului şi a lupului, a falsului păstor, năimitul, şi a dezbinătorului, lupul care rupe turma şi-o împrăştie. Nu-i aşa că mai potrivit text ca acesta nu putea fi altul care să zugrăvească desăvârşit icoana Sfinţilor Împăraţi? Pe vremea Mântuitorului, năimiţii erau arhiereii şi fariseii. Toţi mai-marii poporului pe care-i mustra Mântuitorul făceau parte din ceata năimiţilor, a acelora ce păstoreau pentru propriul câştig. Mintea noastră obosită face atât de grabnic legătura între cei de-atunci şi păstorii de azi ai Bisericii. Dar să ascultăm ce spune în privinţa aceasta Sfântul Vasile cel Mare: „Şi acum sunt mulţi năimiţi care-şi vând viaţa pentru o neînsemnată şi nenorocită glorie, care fac dezbinări în Biserică, înte­meindu-se chiar pe cuvintele sănătoase ale Domnului“2. Un năimit, în timpul primului Sinod Ecumenic, era Arie. După mai bine de o mie două sute de ani, un altul s-a numit Luther. Apoi, tot mai mulţi, până azi, chinuind turma Domnului şi lăsând lupul vrăjmaş să dezbine pe fraţi, pe unii nimicindu-i, iar pe alţii împrăştiindu-i.

1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p 585;

2 Ibidem, pp 586-58.


 

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.