Pilda Mântuitorului din evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii (Matei 18, 23-35), este

Ce gând mare și curajos este acesta, ești pedepsit cu închisoare veșnică, ești sortit la iadul veșnic, și totuși să mai ai un licăr de nădejde și să-ți ceri iertare! Adam, în urma căderii lui în păcat, a fost sortit să moară și să rămână departe de Eden. Cu toate acestea, el a îndrăznit să ceară lui Dumnezeu iertare de păcatul său. Umanitatea a îndrăznit, știind că e sortită întunericului și locuinței morților după sfârșitul vieții pământești, dar datorită unei scântei de speranță pe care Dumnezeu a lăsat-o în inima omului și care-l înflăcăra, să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru greșeala omului dintâi. La plinirea vremii, Iisus Hristos a venit în lumea aceasta, plătind El Însuși în trupul Lui nevinovat întreaga noastră datorie. El a luat asupra Sa păcatele noastre, ale tuturor, și suindu-Se pe cruce, a plătit în locul nostru greaua moarte care nu era pentru El, Dumnezeu adevărat fiind. Ci Și-a luat-o asupra Sa, pentru că, odată cu nașterea Sa ca om, a primit și a merge la moarte pentru noi oamenii, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Hristos ne-a iertat marea datorie, deschizându-ne ușile Raiului și făcându-ne moștenitori ai Împărăției cerești.

Pilda Mântuitorului ne spune că această slugă iertată a ieșit de acolo, adică din fața stăpânului. A ieșit de acolo este o expresie ce ascunde o taină mare. Omul a ieșit de la fața lui Dumnezeu, a plecat din fața lui Dumnezeu. Ar fi trebuit sluga aceasta să stea mereu înaintea stăpânului, mulțumindu-i pentru marea iertare. Dar sluga a ieșit de la fața stăpânului. Această expresie anunță momentul în care noi ne depărtăm de Dumnezeu, după ce El ne oferă iertarea păcatelor noastre, după ce ne reașează în starea de normalitate, adică de fii ai lui Dumnezeu după har, după ce ne împărtășim cu Sfânta Împărtășanie. Dacă ieșim de acolo, dacă ieșim din starea aceea de har, se dezlănțuie în noi o patimă a judecării aproapelui, se dezlănțuie în noi cu furie omul cel vechi. Iată, slujitorul acesta a prins de gât pe un frate de-al lui care îi datora foarte puțin, o sumă infimă, 100 de dinari. Nici acela nu putea să și-o plătească, sau poate nu o avea la îndemână atunci ca să i-o plătească fratelui său. Acesta însă îl strângea de gât să moară, dacă nu-i plătește pe loc datoria.

Părinții Bisericii văd în această slugă sau în fapta acestei slugi iertarea care trebuia să i-o acorde fratelui său, sau datoria de a împlini poruncile lui Dumnezeu, un lucru foarte simplu și foarte ușor, la îndemâna oricui, după ce am aflat de imensa lucrare mântuitoare a lui Hristos, adică de iertarea cea mare pe care El ne-a oferit-o nouă, oamenilor, slobozindu-ne din moartea veșnică și luând asupra Sa datoriile și păcatele noastre. Da, suntem datori să împlinim voia lui Dumnezeu și să păzim poruncile Lui, să iubim pe frații noștri, să iertăm tuturor celor care ne-au greșit și nouă, cum și încheie Evanghelia: „Tot așa va face și Tatăl Meu cel Ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greșelile lui”. Vedeți, lucruri foarte mărunte, dar care fac distanță sau care fac datori pe unii față de alții. Dacă nu iertăm din inimă, nu de formă, nu numai de văzul lumii, nu numai înșelând pe Dumnezeu, nu numai înșelându-ne pe noi. Din inimă, adică din toată ființa noastră. A ierta din inimă înseamnă a șterge întâi din inimă orice urmă de ură, de nemulțumire față de cineva. Ce grozavă este expresia românească: „Îl iert, dar nu-l pot uita”, îl iert, dar îl păstrez aici în inimă, adică nu-l uit, nu-l iert din inimă. Îl iert numai cu gura. De câte ori nu se întorc unii credincioși de la Sfânta Împărtășanie, după ce s-au împărtășit cu Trupul lui Hristos, mai înainte iertându-le El toate păcatele, se întorc acasă și nu mai vorbesc cu fratele lor, cu vecinul lor, cu cei cu care au o problemă mică, foarte mică! O, ce ticăloși suntem, ce slugi netrebnice, suntem oameni sortiți pieirii veșnice. Pentru că noi înșine auzim cuvântul lui Hristos care a zis: Luați-l și dați-l pe mâna chinuitorilor, legați-l până își va plăti datoria mare a păcatelor lui proprii. Asta înseamnă că dacă noi nu iertăm puținul greșit al semenilor noștri, toate păcatele noastre pe care Hristos ni le-a iertat la Spovedanie le vom plăti în iad, în mâna chinuitorilor celor neîndurători.

Când îngrop pe oarecine care știu că a murit certat cu cineva, nevorbind cu cineva, urând pe cineva, mă îngrozesc știind că de atâtea ori l-am spovedit și împărtășit, Dumnezeu iertându-i multele păcate la care i-am fost martor mărturisindu-le. Dar cel adormit n-a putut din inimă să ierte pe fratele său, pe vecinul său. Trecea pe lângă el fără să-l vadă, îl ura de moarte, zicea că nici la moartea lui să nu vină. Își croia drum spre iad cu voia lui. O, când îngrop un astfel de om mă îngrozesc de răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu, că toate păcatele pe care le-a spus la Spovedanie zeci de ani se întorc spre plată, spre chinuire la moarte. Hristos a spus asta în pilda Evangheliei din Duminica a 11-a după Rusalii.

Să luăm aminte, dacă vrem să ajungem în Rai, să iertăm orice avem fraților noștri din inimă. Mergem acasă și le spunem să ne ierte. Ne cerem iertare de la fiecare, căci noaptea ce vine poate să fie ultima când Dumnezeu va trimite îngerul morții să ne spună: Ajunge cât ai trăit, vino și dă socoteală pentru viața ta! Cine știe dacă până duminica viitoare nu vom aduce pe cineva aici, dacă nu cumva cineva dintre noi va muri, o mașină va da peste cineva, o inimă nu va mai putea bate, o boală, o moarte pur și simplu neașteptată și s-a terminat timpul mântuirii noastre, s-a terminat timpul când noi puteam ierta cuiva ceva.

Dar omul credincios, care-L iubește pe Dumnezeu, vede în fiecare din semenii lui pe Hristos, iubește pe toți oamenii ca pe Hristos. Astfel își arată dragostea și credința lui în Hristos, împlinind această poruncă a lui Dumnezeu. Iată, sfinții pomeniți în 16 august, Martirii Brâncoveni pe care i-am pomenit și îi pomenim, ei înșiși, deși erau oameni foarte bogați, foarte culți, foarte înțelepți, au fost foarte dornici de a păstra pacea în popor, căci în timpul domniei Voievodului sfânt Constantin n-a fost război între Țara Românească și turci. Dar, vai, cinstea și credincioșia lui au stârnit mânia lui satan care a învrăjbit împotriva lui pe unii dintre boieri din sfatul de aproape, dintre membrii divanului constituit din boierii de atunci care l-au pârât la Înalta Poartă că ar fi împotriva supunerii către sultan și împotriva credinței sultanului. Sultanul l-a luat cu forța, cum am auzit, în Vinerea Mare, și în ziua Adormirii Maicii Domnului i-a făcut martiri pe el, pe băieții lui și pe sfetnicul lui, șase bărbați, toți au fost dați morții și numele lor a rămas înscris în calendar ca și martiri, pentru că au iubit pe Dumnezeu și au iubit neamul lor, pe poporul nostru românesc.

Timpul nu ne permite să pătrundem atâtea taine pe care le cuprinde textul Evangheliei de astăzi. Fie ca măcar acestea spuse aici cu nespusă dorință de mântuire și cu durere, în același timp, să fie pentru noi toți cuvinte de îmbărbătare. Nimeni să nu se întoarcă acasă mânios că Dumnezeu i-a vorbit lui. Noi ne știm unii pe alții și ușor putem gândi: a, uite, acela e în biserică, dar nu vorbește cu cinci oameni cu zece, cu douăzeci. Lui i-a vorbit azi părintele, bine i-a spus, eu sunt drept, eu vorbesc cu toată lumea, eu sunt credincios. Să știți că diavolul umblă prin biserică, diavolul stă cu noi aici, umblă printre bănci, printre scaune, printre strane, pe la urechea fiecăruia și șoptește: Tu ești bun, acela-i rău. El vrea să te mândrești, că știe el, necuratul, că dacă te-ai simțit drept ești al lui, ai căzut în plasa lui. Să nu uităm că la cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului mărturisim că cel dintâi dintre păcătoși sunt eu, dar diavolul spune: Nu ești tu! Și această luptă o avem toată viața cu acest vrăjmaș al mântuirii care în biserică, pe ulițe, în autobuz, la munca noastră, oriunde suntem, până și în patul morții noastre vine și se chinuie ca să ne câștige să fim ai lui. Căci știe el, ticălosul, că Hristos a plătit cu moartea Lui păcatele noastre și dacă noi ne pocăim de ele și ne pare rău, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne primească și să ne ierte, el ne pierde și iadul lui rămâne gol. De altfel, iadul a fost zidit pentru el și îngerii lui, nu pentru oameni. Pentru noi Dumnezeu a pregătit Raiul, sânul lui Avraam, brațele Sale părintești în care vrea să ne adune pe toți în vecii vecilor. Amin!