Prima parte a Evangheliei Duminicii Mironosițelor ni-l prezintă pe Iosif care, cumpărând giulgiuri de in și pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfășurat în acestea și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. A doua parte a Evangheliei pune în lumină pe femeile mironosițe care s-au întrebat: Cine ne va prăvăli nouă piatra

Sunt două părți ale Evangheliei, una despre ce s-a întâmplat cu Hristos vineri seara, după ce a murit, cum a fost dat jos de pe cruce de cei doi bărbați, Iosif și Nicodim, ajutați de femeile mironosițe care erau acolo cu ei și de Maica Domnului. Evident că în grabă au înfășurat trupul Domnului în giulgiu, L-au pregătit pentru înmormântare și L-au așezat într-un mormânt nou care era al lui Iosif. Îl făcuse pentru sine, dar s-a întâmplat că a murit un Străin Care nu avea mormânt. Iisus Hristos este Străinul Care nu are unde să-Și plece capul. N-a avut un loc bun pentru a Se naște, ci într-o iesle, într-o peșteră S-a născut. Vulpile au vizuini și păsările cerului, cuiburi, spunea El altădată, dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul. Un astfel de Străin a murit și nu avea unde să fie îngropat. Atunci Iosif Îi dă mormântul său. Ce lucru mare! Dacă ar fi un străin mort în parohie și nu are unde să fie îngropat, cine ar fi gata să spună: îl îngropați, părinte, în mormântul meu. Îi ofer mormântul meu pe care l-am făcut cu osteneală, l-am săpat în stâncă, l-am aranjat pentru mine. Dar îl dau acestui străin sau îl las și pe el să fie îngropat în mormântul meu! E foarte greu și s-ar putea să nu fie nimeni care să accepte lucrul acesta. Totuși a fost cineva mai bun ca noi, a fost un om numit Iosif din Arimateea care a  zis: în mormântul meu Îl așezăm pe acest Străin. Și pentru că a fost gata să-și dea mormântul pentru acest Străin, numele lui este pomenit de două mii de ani și mormântul lui este vizitat de mii și mii de oameni care, intrând înăuntrul lui și sărutându-l cu multe lacrimi, primesc binecuvântare de la Cel Străin.

Iosif a cerut de la Pilat să-i dea lui trupul acestui Străin. Avem și noi o inimă care e un mormânt nou și Hristos vrea să Se odihnească în inima noastră. Iosif I-a dat mormântul său Mântuitorului să Se odihnească îl el cu trupul. Și noi trebuie să-I dăm lui Hristos inima noastră. Nu ne cere Hristos mormintele noastre, nu ne cere Hristos casele noastre, nu ne cere Hristos averile noastre. El ne cere inima noastră. Că dacă I-am dat inima Lui, atunci toate ale noastre suntem gata să I le dăm, dacă ni le va cere vreodată. Omul, în inima căruia sălășluiește Hristos, este dezlegat de toate cele pământești. El poate să-I ofere lui Hristos tot ceea ce El îi cere vreodată.

Aceste cuvinte le-am spus pentru prima parte a Evangheliei, lucruri petrecute vineri seara. După trei zile de ședere în mormânt, a înviat Domnul în zorii duminicii. Femeile mironosițe, știind unde a fost pus, încă fiind noapte, luând mir au venit la mormânt ca să continue să ungă Trupul Domnului și să-L pregătească cum trebuie pentru înmormântare. Așa gândeau între ele. Nu credeau că El va învia, deși poate și la urechile lor ajunsese acest cuvânt al Mântuitorului, că peste trei zile voi învia. Dar cum Apostolii n-au crezut, cu atât mai mult ele, aceste femei care nu au auzit atâtea cuvinte câte au auzit Apostolii din gura Mântuitorului. Și ele se întrebau, venind noaptea spre mormânt: cine oare ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Era o piatră mare pe care au așezat-o, la gura peșterii, Iosif cu Nicodim și femeile care erau cu ei și i-au ajutat. Acum însă nefiind vreun bărbat cu ele, se gândeau: oare cum vom putea noi, niște femei slăbănoage, să dăm deoparte această piatră grea?  Această piatră nu era doar un capac pus pe mormânt, ci era și o pecete peste taina dinăuntru, era ceva ce ne împiedică pe noi oamenii, oricare am fi, bărbați sau femei, să accedem, să pătrundem în taina mormântului lui Hristos, în taina Învierii Domnului. Numai Dumnezeu e Acela Care face ca această piatră să se dea deoparte, pentru ca ochii noștri, văzând mormântul gol, să credem că Iisus Hristos a înviat cu adevărat.

Întrând ele în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Dar el le-a vestit femeilor că Iisus Hristos Nazarineanul, Care a fost răstignit, a înviat și nu mai este aici în mormânt. Și le-a îndemnat să meargă la Apostoli și să le spună că Se va întâlni cu ei în Galileea. Galileea aceasta era un loc în Ierusalim unde oamenii care veneau din nordul țării, din ținutul  Galileii, își așezau corturile și se odihneau, pentru a participa la sărbătorile Ierusalimului, la Paști, la Cincizecime, la Sărbătoarea Corturilor etc.  Acel loc de pe muntele Măslinilor unde se opreau galileenii era numit Galileea din Ierusalim. Și îngerul le zice femeilor mironosițe: mergeți  și spuneți ucenicilor să meargă în Galileea, că acolo Hristos îi va întâlni. Acolo Hristos li s-a arătat chiar în ziua dintâi a săptămânii, dându-le pacea, mângâindu-i și arătându-le semnele rănilor din mâinile și din picioarele Sale, pentru ca ei să se încredințeze de învierea Sa din morți.

Suntem chemați fiecare în parte să devenim niște vestitori ai Învierii. Despre femeile acestea se spune în finalul Evangheliei că nu au spus nimănui nimic, că se temeau. Le-a fost teamă să vorbească ucenicilor despre înviere, relatează Evanghelistul Marcu. Alți Evangheliști relatează însă că femeile au spus  ucenicilor că L-au văzut pe Domnul, că s-au întâlnit cu El, că El a înviat. Însă ucenicii nu le-au crezut pe ele, pentru că acest cuvânt era prea greu pentru ei ca să-l înțeleagă. Cum adică, ele L-au văzut pe El înviat? De aceea spun Evangheliile că Hristos, când li S-a arătat și lor, i-a certat pentru împietrirea inimii lor, căci nu au crezut pe cele care-L văzuseră înviat. Astfel, femeile mironosițe au rămas în istorie ca primele vestitoare ale Învierii Domnului. De aceea, Părinții Bisericii le-au rânduit o zi specială de pomenire și de cinstire. Iar ziua aceasta este astăzi, în duminica a treia după Paști, numită și Duminica Mironosițelor.

În Duminica Mironosițelor, Biserica cinstește femeia creștină care este curajoasă. Femeile, deși sunt mai slabe din fire, în schimb atunci când Hristos este prigonit, când se cere jertfă pentru apărarea credinței, femeia este mai curajoasă decât bărbatul. Bărbatul stă închis în casă, așa cum au stat Apostolii. Femeia merge cu riscul vieții să facă ceea ce-I lipsește lui Hristos: să-L îmbălsămeze, să-L așeze cum se cuvine pentru a Se odihni în mormânt. Într-o vreme de pericol, când Apostolii stăteau închiși în casă de frica iudeilor, femeile, iată, pleacă la mormânt noaptea. Nu se tem de ordonanțe militare, ci se duc ca să-L mai vadă odată chiar și mort pe Cel Care le-a fermecat inimile și le-a izbăvit duhurile rele, făcându-le ucenițe ale Lui. Pentru că au avut acest curaj, Hristos li S-a arătat, Hristos le-a binecuvântat cu prezența Lui, Hristos le-a trimis să devină misionare și vestitoare ale Învierii Sale. Și, într-adevăr, ele așa au devenit, ceea ce înseamnă că nu numai bărbații, ci și femeile sunt chemate la a mărturisi despre Iisus Hristos, despre învierea Lui. Când ne întâlnim unii cu alții, când suntem aproape cu cei dragi ai noștri, avem datoria aceasta, bărbați și femei, să spunem că Hristos a înviat. Duceți-vă și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo Îl veți vedea, după cum va spus vouă. Această chemare pe care o avem noi cu toții, prin exemplul femeilor mironosițe de astăzi, să ne-o împlinim, iubiții mei credincioși, fii și fiice duhovnicești, pentru ca să poată și numele noastre să fie pomenit în ceruri deopotrivă cu cele ale mironosițelor femei pe care, iată, de două mii de ani și până în vecii vecilor Biserica le va pomeni cu mare cinstire și evlavie pentru faptul că, fiind curajoase, au vestit învierea Domnului acelora care nu credeau în ea. Și pentru că L-au urmat pe Mântuitorul atunci când toți ucenicii, mai puțin Ioan, L-au părăsit. Ele L-au urmat până la cruce și până la moarte, și până la mormânt. Și apoi toată viața lor au fost binevestitoare ale Învierii Domnului Iisus Hristos. Amin!