O taină a lui Dumnezeu: apelul solemn!

Cine-şi uită istoria, nu-şi poate croi drept cărarea pe care doreşte să tindă şi obiectivul pe care doreşte să-l atingă atunci când vorbeşte despre viitorul său.

Domnul nostru Iisus Hristos, când a venit pe pământul acesta, a fost trimis la un neam, la un popor, la poporul evreu. Şi în cadrul acestui popor a fost trimis într-o familie: Dreptul Iosif care era logodit cu Prea Sfânta Fecioară Maria. Proorocii adeseori, în decursul istoriei Vechiului Testament, au făcut eforturi deosebite să-i facă pe evrei să înţeleagă că ei sunt un neam ales. Adeseori acest popor uita lucrul acesta pentru care era pedepsit de Dumnezeu cu grele încercări. A fost dus în robie pentru aceasta.

A face parte din poporul ales înseamnă de fapt a fi sub ocrotirea Celui Prea Înalt, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu. Venind Mântuitorul Iisus în lume, El ne-a adus în atenţia noastră pe poporul Său ales. Dar, în acelaşi timp, Mântuitorul nostru a dorit ca toate neamurile să intre în binecuvântarea poporului ales. De aceea, atunci când Şi-a chemat ucenicii şi i-a pregătit pentru nobila misiune de a transmite Evanghelia până la marginile pământului, le-a transmis această poruncă: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Prin aceasta Mântuitorul ne-a dat la toţi să înţelegem că El are în atenţie toate neamurile pământului. Şi între aceste neamuri, iată, ne numărăm şi noi, neamul românesc, poporul român, care, spre deosebire de multe naţiuni din lumea aceasta, a avut binecuvântarea deosebită ca etnogeneza sa, naşterea sa ca neam să coincidă şi cu naşterea lui ca şi popor creştin, ca popor al lui Dumnezeu în sensul în care a vorbit şi Mântuitorul Iisus Hristos. De aceea, istoria neamului nostru se confundă cu istoria Bisericii noastre. Avem mărturii ale existenţei noastre pe aceste meleaguri care adeseori sunt mărturii şi spirituale, duhovniceşti. Noi ne construim istoria pe argumente sau pe relicve creştine. Acestea arată apartenenţa sau dreptul nostru la acest pământ. De aceea, ca şi neam , atunci când ne-am luptat pentru hotarele ţării noastre, ne-am luptat şi pentru credinţa noastră. Unitatea noastră de limbă, unitatea noastră de neam s-a păstrat în tindele bisericilor noastre. Gândiţi-vă, de pildă, că Ardealul a fost rupt de trupul ţării noastre mai bine de o mie de ani. Şi fraţii noştri de peste munţi nu şi-au uitat limba, pentru că au păstrat-o în vechile Cazanii, în cărţile de cult. Bucoavnele noastre, Abecedarele noastre au fost plămădite de cei care slujeau altarelor. De aceea şi primele şcoli pe care le cunoaştem au luat fiinţă sub tinda bisericilor. Avem foarte multe mărturii, foarte multe dovezi cum că noi ne-am trăit istoria sub pronia divină. Şi că Dumnezeu a fost Acela Care ne-a ajutat în toate. Voievozii noştri pe mulţi îi cinstim ca pe nişte mucenici, Binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost trecut în rândul mucenicilor pentru că viaţa lui a fost o viaţă de mucenicie permanentă. Apoi pe Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi ginerele său Ianache sfetnicul dovedesc cum că şi conducătorii noştri au înţeles că rostul şi menirea noastră ca neam nu se regăsesc decât în hotarele acestei ţări şi în Biserica noastră. De aceea, ca o caracteristică a neamului nostru este aceea că noi nu ne-am depăşit hotarele, nici acestea lăsate de Dumnezeu, dar nici credinţa noastră. Între neam şi credinţă, între neam şi Biserică există o legătură aşa cum există între trup şi suflet. După cum nu putem despărţi sufletul de trup, căci aceasta înseamnă moarte, tot aşa pentru noi, românii despărţirea dragostei de neam de dragostea de Biserică ar însemna moarte. Şi înţelegem tot din istoria noastră că noi n-am avut parte niciodată de o moarte în sensul că aceste două dragoste n-au fost scindate niciodată în conştiinţa noastră.

Venind pe firul istoriei, Dumnezeu a îngăduit în iconomia Sa ca şi noi să trecem prin grele încercări. Cu siguranţă că ne-am plătit şi păcatele noastre.  Există o dreaptă judecată a lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu ne mai şi mustră dovedeşte că El ne şi iubeşte. Ne-a trecut prin grele încercări. Peste neamul nostru a trecut tăvălugul neamurilor migratoare care au adus cu ele tot felul de lucruri străine de cugetul şi de credinţa noastră. Şi noi am rămas răbdători şi neclintiţi pe locul acesta. Ei s-au dus şi s-au oprit unii tocmai în apusul Europei, dar pe noi nu ne-au clintit din ceea ce suntem şi din ceea ce am fost.

Şi-n veacul apropiat ne-a fost dat să trecem şi noi prin cele două conflagraţii mondiale în care am fost târâţi adeseori fără voia noastră. Dacă am ajuns în situaţia aceasta a fost pentru că am iubit foarte mult unitatea neamului nostru. Primul Război Mondial ne-a redat Ardealul care a adus multă bucurie sufletului nostru. Şi o dată cu Ardealul a adus şi unificarea noastră bisericească, pentru că ne-am format ca o Biserică autocefală şi autonomă. Al Doilea Război Mondial ne-a reîntregit hotarele ţării, deşi unele doar pentru o scurtă durată de timp. Dar aceasta s-a făcut cu un preţ foarte mare. Şi cei care ne stau nouă mărturie pentru preţul pe care l-a dat neamul acesta pentru întregirea hotarelor lui, pentru demnitatea şi libertatea noastră, pentru credinţa noastră, sunt cei care la chemarea ţării au lăsat plugul în brazdă, au lăsat familiile, unii dintre ei poate logodiţi, alţii cu soţii care aşteptau să aducă pe lume un copil, şi s-au dus acolo unde-i chemau datoria şi conştiinţa şi acolo unde ei ştiau că le este locul. Lupta noastră a fost în primul rând o luptă a credinţei. Numai credinţa ne-a făcut pe noi să fim apţi de un astfel de sacrificiu. Când s-au întors unii, puţini, din cei care s-au mai întors, şi-au găsit copiii unii crescuţi mari. N-au fost prezenţi la naşterea lor, n-au fost martori la încreştinarea lor. De asemenea veteranii de război, cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat să treacă prin ciurul morţii şi să ajungă până acum ne stau nouă ca o mărturie cum că istoria se scrie cu sânge şi cu litere de foc. Cei tineri ar trebui să ţină seama de astfel de lucruri şi să stea pe lângă astfel de oameni şi să înveţe ce înseamnă dragostea de Biserică, dragostea de neam.

Vedeţi, astăzi noi am trăit aici o taină a lui Dumnezeu. Aici s-a făcut un apel solemn la care cei ce nu mai sunt au răspuns prezent. Noi obişnuim la anumite festivităţi militare să facem apelul solemn. Şi atunci se strigă pe nume eroii care au căzut. Şi cei care sunt în formaţie, militarii, ostaşii răspund într-un glas: Căzut la datorie! Prin aceasta ne reîmprospătăm mereu memoria cu jertfele lor, n-avem voie să le uităm niciodată şi în acelaşi timp ne renaştem în noi spiritul de jertfă. Tot atunci le facem şi pomenirea, pentru că şi ei au fost oameni. Şi ca oameni au putut şi ei greşi.

Spuneam că în locul acesta ceva deosebit s-a întâmplat în sensul că atunci când am pomenit pe cei care au plecat din mijlocul nostru, de faţă au fost şi cei care i-au cunoscut, cei care au luptat alături de ei. Aceştia care sunt părinţii noştri, fraţii noştri, veteranii noştri. Pentru frăţiile voastre numele acestea pe care le-am pomenit aici şi pe care noi nu-i cunoaştem, nu i-am văzut faţă către faţă, frăţiile voastre aţi luptat alături de ei, aţi împărţit moartea împreună, aţi împărţit suferinţele împreună, gamela aţi împărţit-o, foaia de cort sub care dormeaţi şi tranşeele, suferinţele, lacrimile vi s-au amestecat. I-aţi văzut murind lângă frăţiile voastre, unii fugeau, cum povesteau veteranii, fără cap, pentru că le-au fost retezate capetele şi aşa în fuga lor disperată şi în acelaşi timp cu speranţa biruinţei fugeau poate câţiva metri până ce cădeau. Alţii fără mâini, tăiaţi pe la jumătate, o grozăvie. Pentru veteranii de război viaţa duhovnicească este uşor de înţeles. Pentru că Sfinţii noştri Părinţi ne îndeamnă să avem gândul la moarte în permanenţă. Credem că frăţiile voastre nu puteţi uita experienţa prin care aţi trecut, aceea că aţi trăit pentru câtva timp faţă în faţă cu moartea. Aţi văzut-o cât este de înfricoşătoare, cât este de hidoasă. Şi de aceea frăţiile voastre sunteţi aceia care, neuitând trecutul acesta, veniţi mereu aici în Sfântul Locaş în primul rând să mulţumiţi lui Dumnezeu. Tedeumul de mulţumire nu arată altceva decât recunoştinţa noastră pentru că vă avem în mijlocul nostru şi că prin glasul nostru şi frăţiile voastre v-aţi înălţat mulţumirea către Dumnezeu Care v-a ajutat să ajungeţi până la această vreme. Acum ne-am întâlnit cu toţii. În Hristos suntem cu toţii prezenţi, în El suntem cu toţii vii. Iată, acum, în mod nevăzut, împreună cu noi sunt şi eroii noştri, cei pe care noi i-am pomenit. Şi să ştiţi că la fiecare Sfântă Liturghie când noi pomenim pe ostaşii români căzuţi pe toate câmpurile de luptă şi când punem miride pe Sfântul Disc în faţa lui Hristos, sunt şi ei prezenţi. De aceea, frăţiile voastre ca cei care v-aţi legat şi există o frăţie de suferinţă, o frăţie de calvar, o frăţie de front, nu puteţi să nu fiţi prezenţi în Biserică atunci când camarazii sunt aici şi sunt pomeniţi. De aceea legătura aceasta dintre frăţiile voastre şi cei care au plecat o trăiţi într-un mod cu totul deosebit atunci când participaţi la Sfânta Biserică şi, în special, la Sfânta Liturghie. Şi noi suntem bucuroşi că am putut să fim prezenţi acum împreună cu frăţiile voastre şi împreună cu eroii pe care i-am pomenit. Nădăjduim că această pomenire nu va înceta niciodată. Biserica totdeauna se roagă şi-i pomeneşte în rugăciunile ei, ne pomeneşte şi pe noi toţi, iar cei care stăm alături de veteranii de război şi în special tinerii să înveţe şi să-şi însuşească această lecţie de istorie, o lecţie duhovnicească, pentru ca atunci când timpurile vor fi poate potrivnice să nu uităm cum au procedat părinţii noştri şi aşa să ne ajute Dumnezeu să facem şi noi. Amin.