„Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi izgonit decât

Duminica Sfântului Ioan Scărarul ne poartă în a doua parte a Postului Mare. Când pleci pe un drum mai lung, la un moment dat oboseşti, când începi să faci o lucrare, oboseşti după o vreme. Iar ca să duci lucrul la bun sfârşit trebuie să depui un efort, o ultimă putere, să închei ceea ce ai început. Noi am început Postul Mare şi am trecut de jumătatea lui. Duminica Crucii marchează jumătatea Postului şi poate că începem să obosim deja chiar şi în lucrarea duhovnicească a Postului, ca şi în cea a rugăciunii şi-n toate celelalte lucrări ale milosteniei şi ale jertfirii de sine pe care le-avem la îndemână în acest urcuş duhovnicesc, pe această scară pocăinţei, ca să folosim un termen potrivit cu această Duminică închinată Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a scris o carte impresionantă numită „Scara” în care arată treptele creşterii duhovniceşti ca şi cum te-ai urca pe o scară care se aşază pe pământ şi cu vârful se sprijină în cer, la porţile Împărăţiei Cerurilor. Aşadar, obosind de a mai urca povara Postului, avem poate un îndemn de la trup să-l sfârşim sau să-l întrerupem. Foarte mulţi oameni se gândesc să întrerupă lupta pocăinţei şi să nu o mai ducă până la capăt. Ei bine, vine Duminica aceasta cu Sfântul Ioan Scărarul, mare ascet, mare postitor, mare rugător, un Sfânt al Bisericii căruia Părinţii i-au închinat o duminică în mod special, numind-o: „Duminica Sfântului Ioan Scărarul“.

În această Duminică a patra din Marele şi Sfântul Post, Biserica ne pune înainte textul Evangheliei în care Mântuitorul arată că biruinţa totală asupra diavolului nu se poate face decât prin rugăciune şi prin post, continuând adică şi stând mereu în această trăire de post şi de rugăciune. De aceea atât postul continuă până la Paşti cât şi rugăciunile care se înteţesc începând cu duminica aceasta astfel în ziua de miercuri de după această duminică se face Canonul cel Mare, prima Denie din Postul Mare. Astfel începem sau continuăm mai profund starea de rugăciune prin citirea Canonului celui Mare şi prin răspunsurile noastre, cele de sute de ori pe care le aducem înaintea lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” Deci împletim rugăciunea cu postul pe care îl continuăm şi de ce? Ca să-l biruim pe satan, ca să scoatem din lăuntrul nostru neamul de diavoli care ne face şi pe noi să fim muţi şi surzi şi care ne aruncă deseori ca să ne piardă când în foc, când în apă. Întâmplarea cu acest copil bolnav s-a întâmplat în mod real acum 2000 de ani când Mântuitorul era pe pământ, însă evanghelistul ne-a pus nouă în Cartea Sfântă amintirea acestei minuni pentru ca să înţelegem că tatăl cel ce are un copil suntem noi fiecare care avem un suflet, un singur suflet, care poate fi chinuit de diavolul. Stăpânit de puterile rele, nu poate vorbi şi nu poate auzi, nu poate slăvi pe Dumnezeu, nu poate auzi Cuvântul lui Dumnezeu.

Să ne gândim fiecare la noi înşine. De câte ori n-am venit la biserică şi s-a spus aici să luptăm împotriva păcatelor, dar n-am auzit şi n-am înţeles. Ne-am întors acasă făcând aceleaşi lucruri rele, pentru că urechile trupului au auzit, dar de la urechi până la inimă e cea mai lungă cale pe care atât de greu o poate parcurge Cuvântul lui Dumnezeu. Toţi auzim cu urechile trupului glasul lui Dumnezeu, dar acest glas la foarte puţini oameni poate ajunge până la urechile inimii, până la urechile omului dinăuntru, până la urechile copilului din noi, de care trebuie să avem grijă mereu să fie sănătos. Iată, tatăl acesta avea un copil foarte bolnav ce scrâşnea din dinţi oriunde îl apuca duhul rău, înţepenea şi scrâşnea din dinţi. Ce imagine limpede a stării în care păcatul duce pe om, scrâşneşte din dinţi, înţepeneşte, nu se mai poate îndoi, nu vrea să mai cedeze, ţine la părerea lui, el e cel mai bun, e cel mai drept, toţi sunt vinovaţi, toţi sunt răi, face spume la gură, adică cuvintele nu sunt rostuite, n-au sens, ceea ce e înăuntrul lui se arată în ceea ce este în afară. Când vezi pe cineva că scoate spumă la gură îţi dai seama ce bolnav este, de ce este în stomacul lui, în trupul lui. Ei bine, omul cuprins de duhul cel rău, al cărui suflet este copleşit de păcate, în aşa fel se manifestă în afară, cum se manifesta copilul acesta. Dar nu numai atâta, ci duhul cel rău, cum spune tatăl acesta îndurerat, l-a aruncat când în foc, când în apă ca să-l piardă, în apă ca să-l înece, în foc ca să-l ardă. Oare ce înseamnă focul şi apa pentru sufletul nostru? Focul patimilor în care ne aruncă păcatul, toate stările vinovate în care se tăvăleşte omul cuprins de duhul cel rău reprezintă focul. Şi apa este marea învolburată a acestei vieţi în care aceste duhuri încearcă să arunce copilul din noi, să nimicească sufletul nostru. Şi tatăl vine la Mântuitorul şi-I spune: Doamne, dacă poţi ceva, n-avea credinţă aşa de puternică încât să strige: Izbăveşte Doamne pe copilul meu, salvează-l!, ci-I spune: Dacă poţi! Şi Mântuitorul îi răspunde: Toate sunt cu putinţă celui care crede. Nu mă întreba pe Mine dacă pot, ci vezi dacă ai credinţă că ceea ce ceri se poate face. Noi poate mergem la biserică şi spunem: oare va putea Dumnezeu să mă vindece dacă mă rog, oare va putea Dumnezeu să-mi întoarcă copii mei la credinţă, oare va putea? Ne întrebăm ca şi tatăl din Evanghelie. Şi venim cu îndoială, dar Mântuitorul ne spune: Dacă ai credinţă, tu care vii şi ceri, atunci ţi se va da. Dacă venim cu cererile noastre plin de credinţă că Hristos ne aude şi ne oferă răspuns nevoilor noastre, atunci El ne va da, ne va răspunde.

Când a auzit tatăl cuvântul de mustrare al Mântuitorului, i-a zis: Cred Doamne, ajută necredinţei mele! Adică sunt necredincios, dar acum cred. Întăreşte-mi credinţa! O, ce mare lucru să te vezi cât eşti de necredincios, să ne vedem că avem o credinţă nu chiar atât de mare, că încă mai avem nevoie de credinţă. Şi acest lucru îl vrea Dumnezeu de la noi. Pentru că El ştie credinţa noastră. El ştie că atunci când mărturisim că suntem oameni credincioşi, de fapt nu suntem chiar aşa.

În momentul în care duhul cel rău a stat în faţa Mântuitorului sau L-a văzut Mântuitorul venind către copil şi simţind că-l va scoate, l-a scuturat încă o dată cu putere pe copil, încât acesta zăcea ca mort. Mântuitorul, ridicându-l de mână, l-a dat tatălui său. Urmează apoi discuţia dintre ucenici şi Mântuitorul întrebându-L: De ce noi n-am putut să scoatem acest duh rău? Că şi la ei venise omul acesta şi-i rugase,  iar ucenicii n-au putut să-i vindece fiul. Şi atunci Mântuitorul le dă soluţia: Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post. Evanghelia Duminicii Sfântului Ioan Scărarul ne anunţă soluţia biruinţei finale a noastră împotriva păcatului şi a morţii. Să continuăm postul şi să amplificăm rugăciunea, să cerem în Hristos să ne mărească credinţa pentru ca să putem crede în Învierea Lui cea de a treia zi. Amin!