Duminica a doua din Postul Mare ne pune înainte pomenirea unui mare sfânt al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama. Un

În vremea lui s-a ridicat un mare împotrivitor faţă de Dumnezeu, unul numit Varlaam care zicea că lumina care Îl înconjura pe Iisus Hristos pe muntele Taborului, atunci când S-a schimbat la faţă, era o lumină creată. Sfântul Grigore s-a gândit profund la această idee a lui Varlaam şi a zis: Este o mare rătăcire aceasta, pentru că dacă modul în care Dumnezeu Se arată oamenilor noi este ceva ce El a creat deopotrivă cu omul, atunci măreţia lui Dumnezeu se micşorează prin aceasta. Şi s-a confruntat Sfântul Grigorie cu acest om care venea cu erezia în Biserică. Un Sinod care a avut loc îndată a stabilit pentru totdeauna învăţătura despre lumina necreată care a acoperit şi a învăluit pe Hristos pe Tabor şi care învăluie pe sfinţi, lumină care este prezenţa harului lui Dumnezeu cel necreat. Astfel Sfântul Grigorie a rămas în istoria Bisericii şi de atunci a doua duminică din Postul Mare este închinată de Biserică cinstirii luminii în care este înveşmântat Dumnezeu şi în care se înveşmântă toţi aceia care ajung asemenea cu El. Dacă În Duminica întîia a Postului, cea numităî a Ortodoxiei, ne aducem aminte de biruinţa Bisericii faţă de luptătorii contra sfintelor icoane, acum cinstim o altă biruinţă, biruinţa Bisericii împotriva acelora care socoteau că Dumnezeu Se îmbracă într-o lumină pe care El a creat-o.  Este acesta un aspect teologic mai greu de înţeles, dar noi trebuie să pricepem un lucru simplu, anume că diavolul, prin oameni, a căutat întotdeauna să coboare statura lui Iisus Hristos, să vorbească despre persoana întrupată a lui Hristos ca şi cum ar fi fost un om ca şi noi, nu Dumnezeu adevărat. Să coboare statutul de Dumnezeu adevărat pe care-l are dintotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea Biserica ţine foarte mult la persoana Mântuitorului şi primele două duminici din Postul Mare, în urma efortului pe care noi îl facem prin post, prin multe metanii, prin nevoinţă, vor să ne încurajeze că nu în zadar este osteneala nimănuia, ci toate acestea au ca scop asemănarea noastră cu Dumnezeu prin comuniunea noastră cu Iisus Hristos, Fiul Său.

Unirea noastră prin credinţă profundă cu Iisus Hristos prin Sfânta Împărtăşanie este deplina comuniune a noastră cu Dumnezeu. Sigur, atunci când ea este făcută cu mare evlavie şi cu pocăinţă, că altfel aceasta este spre osândă, spre pieirea noastră. Eas poate deveni foc gura noastră şi otravă făcându-se în pântecele nostru spre moartea noastră, când acest dar ceresc este luat cu nevrednicie.

Duminica Sfântului Grigore Palama, odată cu  cinstirea luminii dumnezeirii care se arată şi pe chipurile sfinţilor, ne pune înainte şi minunea vindecării unui slăbănog. Iisus Hristos a venit ca să reaşeze în normalitate orice om care se află în cea mai decăzută stare şi din care omul însuşi nu mai poate să facă nimic. Acest slăbănog nu putea să mai facă nimic pentru el, nu mai putea merge. Cum să ajungă în casa unde Hristos vestea cuvântul, în Capernaum? Dar s-au găsit patru oameni credincioşi, patru oameni care l-au sfătuit şi convins să accepte să fie purtat pe o pătură ca pe un pat şi să fie adus  de către ei înaintea Mântuitorului. El a voit. Nu ne spune Evanghelia că a şi crezut că se va întâmpla ceva cu el. Evanghelia ne spune, însă, că Hristos a văzut credinţa celor patru oameni şi a iertat păcatele slăbănogului, pentru că păcatul este sursa bolii. Oare nu facem la fel şi noi când venim la Împărtăşire, la unirea cu Hristos, la întinerirea noastră, la înnoirea noastră, la renaşterea noastră spirituală, mai întâi trecem prin scaunul Spovedaniei pentru ca Hristos să ne ierte păcatele. Hristos a făcut acest lucru întâi zicându-i slăbănogului care era copleşit de neputinţă: Ţi se iartă păcatele tale. Şi a făcut aceasta văzând credinţa celor patru. Cine au fost cei patru oameni care ne-au adus nouă Cuvântul lui Dumnezeu sau ne-au adus pe noi la Hristos? Îi putem regăsi în cei patru evanghelişti care, în iconografia Bisericii, ne privesc din cupola naosului. În cele patru colţuri se află cei patru evanghelişti şi ei ne poartă prin credinţa lor, prin cuvântul Evangheliei pe care ni l-au adus nouă. Ei ne-au convins să venim înaintea lui Hristos şi Hristos, văzând credinţa lor, ne iartă păcatele. O, cât de mult face să ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu pe care sfinţii evanghelişti ni-l propovăduiesc! Noi venim la Biserică şi auzim cuvântul Evangheliei. Textele sacre din Duminica Sfântului Grigorie Palama sunt de la Marcu şi de la Ioan. Deci, iată, doi din cei patru ne-au vorbit acum. Mai înainte ne-a vorbit Sfântul Pavel la citirea textului Apostolului. Sfântul Grigorie ne-a vorbit de dimineaţă la strană, în cântările de la Utrenie. Iată cum ne-au vorbit nouă oamenii lui Dumnezeu, cum ne-au adus cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă ne lăsăm purtaţi de credinţa lor, Hristos ne iartă păcatele, iar după ce ne iartă păcatele ne şi reaşază în normalitatea vieţii duhovniceşti, pentru că împărtăşirea noastră cu Hristos înseamnă că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi atunci El este viaţa noastră. Viaţa noastră devine veşnică, murim cu trupul acesta, dar viaţa noastră sufletească rămâne de-apururea, căci Iisus Hristos este veşnic viu.

Evanghelia Duminicii Sfântului Grigorie Palama ne ajută încă o dată să înţelegem că această cale a mântuirii nu este alta decât aşa, ascultând cuvântul lui Dumnezeu pe care El ni-l transmite prin Apostolii Săi. Ne lăsăm aduşi de ei, de credinţa lor, de râvna lor înaintea lui Hristos. El ne iartă păcatele, care sunt izvorul neputinţei noastre, şi apoi ne face asemenea cu El, ne face puternici să ne purtăm crucea mai departe pentru, că citim în Evanghelie că, după ce Hristos i-a zis: Scoală-te, i-a spus: Ia-ţi patul şi mergi la casa ta! Patul era crucea lui. Când este un om bolnav, noi spunem că este răstignit pe pat. Patul suferinţei este crucea lui  pe care stă răstignit şi suferinţa în care zace cineva este crucea lui, necazul în care trăim uneori este crucea noastră. Suferinţele şi bolile din trupul nostru reprezintă crucea noastră. Când venim la Hristos, El ne dă putere, nouă care nu aveam puterea acesta. Alţii purtau crucea noastră şi pe noi. Alţii ne purtau în rugăciunile lor, în dragostea lor. Întâlnirea cu Hristos ne ajută să putem duce noi înşine crucea noastră, să nu avem nevoie de alţii ca să ne-o ducă, ci noi să o luăm, cum a luat-o El. Despre slăbănog se spune că îndată s-a sculat şi, luându-şi patul, a ieşit afară înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi-L preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Niciodată n-am văzut făcând aşa ceva! Sigur că acum era plinirea vremii, era timpul mântuirii pe care Hristos în chip tainic îl pregătea, în icoană, arătându-l prin vindecări. Ce uşor înţelegem acum iconomia mântuirii prin ascultarea cuvântului care te aduce înaintea lui Hristos, apoi pocăinţa, spovedania, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Trupul Domnului, puterea care o câştigăm de a ne duce crucea mai departe.

Mergi la un bolnav, se spovedeşte bolnavul, îşi plânge păcatele, îşi mărturiseşte păcatele în urma cuvântului pe care îl aude sau îl citeşte şi care intră în inima lui. Noi mergem la cei bolnavi şi-i vizităm nu să le spunem ce este în lume, nu mergem să le spunem ce fac alţi oameni, că ei nu pot să vadă, nu pot să se mişte, ci mergem cu Cuvântul lui Dumnezeu, mergem şi le spunem despre Hristos, mergem cu cuvântul evangheliştilor ca ei bolnavii să se lase cuceriţi şi copleşiţi de acest cuvânt şi, purtaţi înaintea icoanei lui Hristos, să facă pocăinţă pentru păcatele lor. Şi atunci ei spun: Vreau să mă spovedesc! Şi familia cheamă preotul, preotul merge şi spovedeşte pe cel bolnav. Şi la urmă i se spune: Ţi se iartă păcatele tale! Şi ceea ce preoţii dezleagă pe pământ, a spus Hristos, dezlegat este şi în cer. Şi după aceea, împărtăşindu-l pe cel bolnav, acela se simte întărit să-şi poată ducă crucea suferinţei singur, spre uimirea tuturor. Adică devine un altfel de om, liniştit, mângâiat sufleteşte că Hristos e cu el şi că poate să-şi ducă crucea fără să mai cârtească, fără să mai cadă sub ea. Nimănui Hristos nu-i dă o cruce mai grea decât o poate duce acela, ci potrivit cu necesitatea mântuirii lui.

Sunt multe cuvinte pe care le putem rosti, dar măcar acestea punându-le pe inima noastră, să înţelegem că, venind la biserică, venim ca să ne întâlnim cu Hristos, venim la biserică pentru ca să ne pocăim, ca să ni se ierte păcatele noastre. De aceea noi spunem mereu: Doamne miluieşte! Ai milă de mine, Doamne! Şi când preotul săvârşeşte Sfânta Jertfă, de fapt ni se pregăteşte darul pe care, primindu-l, să ne putem duce crucea noastră mai departe încă o săptămână, cu putere, făcând pe cei din jur să se uimească de modul în care omul, venind la biserică, se întoarce altfel de la casa lui. Nu mai înjură sub cruce, nu mai cârteşte purtându-şi crucea, ci aduce slavă lui Dumnezeu. Şi spune tuturor cât bine i-a făcut lui Domnul.

Fie şi duminica aceasta pregătitoare pentru cea care vine şi care este o duminică centrală a Postului Mare, Duminica Crucii, duminică în jurul căreia se învârt cele patru duminici ale Postului Mare. Să privim în ansamblu Postul Mare, pentru că el este icoana vieţii noastre pământeşti de la botez până la moarte. Iar în mijlocul acestei vieţi şi în mijlocul acestui post stă Duminica Crucii care este înconjurată de patru duminici ca nişte planete care se învârt în jurul soarelui: cele două duminici trecute şi celelalte două de după Duminica Crucii, a sfântului Ioan Scărarul şi a Sfintei Mariei Egipteanca.

Evanghelia de astăzi ne învaţă că trebuie să mergem, ducându-ne crucea noastră adică luându-ne patul, îndată la casa noastră. Duminica viitoare e a Crucii, duminica preînchipuitoare a Vinerii celei Mari din Săptămâna Patimilor. E atât de frumoasă  învăţătura Bisericii noastre cu privire la mântuire. Să o dorim ori de câte ori suntem invitaţi a asculta ceva despre Dumnezeu. Să nu zăbovim la casele noastre, să nu pierdem nici o ocazie în care Hristos vrea să ne spună cât de mult ne iubeşte şi cum vrea să ne pregătească pentru Învierea cea Mare. Amin.