În Duminica a 30-a după Rusalii auzim Evanghelia relatată de Sfântul Evanghelist Luca cu un tânăr credincios de altfel

Tânărul din Evanghelia de astăzi le păstra pe acestea din tinerețea lui. Ce mare lucru! Și tocmai pentru că le păstra, el se gândea la viața veșnică. Cugeta că ceva îi mai trebuie, că nu a făcut de ajuns. În momentul în care păzim poruncile cele simple, cele firești, pe care și legea morală din noi ne îndeamnă să le facem: adică, să nu fim desfrânat, dar însăși conștiința noastră ne spune că nu e bine lucru acesta; să nu ucizi – chiar dacă nu crezi în Dumnezeu –, a nu ucide pe cineva îți poruncește conștiința ta că nu e bine, ea te învață; să nu furi, să nu faci mărturie mincinoasă, să-ți cinstești părinții, pe mama și pe tatăl tău, orice om are în conștiința lui aceste porunci întipărite. Și chiar dacă nu știm de Dumnezeu prea mult, cu toate acestea, aceste porunci înscrise în inima noastră ne pot ajuta, dacă le împlinim, să ne gândim la viața veșnică, să ne gândim la Dumnezeu.

Iată, acest tânăr se apropie de Hristos, întrebându-L ce sa facă pentru a moșteni viața veșnică. Mântuitorul îi spune: un lucru îți lipsește! Acest lucru de care Mântuitorul îi spunea tânărului ne lipsește și nouă, fiecăruia în parte. Poate nu lucrul care îi lipsea tânărului din Evanghelie, pentru că el era legat de averea lui. Era un tânăr bogat și iubea mai mult averile lui decât pe Dumnezeu. Nu putea să se dezlipească de ele. Hristos l-a îndemnat să facă milostenii din averile lui și el nu a putut să-și înfrângă iubirea de averi pe care o avea. Dar noi fiecare în parte avem ceva care ne lipsește. În momentul în care gândurile noastre ne îndeamnă să întrebăm pe Hristos ce trebuie să mai facem, înseamnă că am ajuns la ușile Împărăției cerurilor. Hristos ne va spune fiecăruia în parte ceea ce ne mai lipsește. Toți trebuie să avem această conștiință că ceva mai trebuie să facem, că nu am făcut tot ce ține de noi.

Tânărul din Evanghelia de astăzi nu a reușit să facă pasul decisiv pentru mântuirea lui, pentru viața veșnică, și a plecat întristat de la fața Domnului. Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: cine poate să se mântuiască? Pentru că și ei și toți cei care erau acolo de față și au auzit, fiecare care-L urma pe Hristos avea în conștiința sa această întrebare sau dorea un răspuns de la Hristos. Fiecare avea ceva neîmplinit în viața lui, un lucru care îi mai lipsea. Fiecare simțea că-i mai trebuie ceva. Și văzându-l pe acest tânăr care a plecat întristat, ei s-au întrebat și L-au întrebat pe Mântuitorul: Doamne, cine poate să se mântuiască, dacă în urma tuturor celor pe care le-am făcut tot mai trebuie ceva să mai facem, tot ne mai lipsește ceva? Și Mântuitorul le răspunde încurajându-i că cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. Cu această secvență se încheie de fapt Evanghelia.

Toți care venim la biserică, venim nu cu conștiința că le-am făcut pe toate, ci cu întrebarea care ne frământă, că ceva trebuie să mai facem ce nu am făcut. De aceea venim mereu ca să aflăm un răspuns de la Hristos ce nu am făcut. Apoi mergem acasă și împlinim lucrul pe care l-am auzit nou. Duminica viitoare iar inima ne spune că totuși ceva mai trebuie să facem, că ceva încă ne mai lipsește. Iar și iar Hristos ne spune tuturor încă ceva ce ar trebui să mai facem. Iar noi mergem acasă împlinind cu bucurie ceea ce Hristos ne-a spus să facem, Ori plecăm nemulțumiți, cum s-a întors tânărul din Evanghelie nemulțumit de propunerea lui Hristos.

Hotărându-ne să împlinim ceea ce auzim duminica la biserică, în cursul săptămânii iarăși inima se frământă, iarăși pătrunzând mai adânc în inimă și cunoscându-ne nevrednicia și păcatele cele ascunse ale inimii, ne dăm seama că tot mai trebuie să facem ceva. În acest fel este și Spovedania. Ea este un act de pătrundere încetul cu încetul în adâncimile sufletești. Mergi la spovedanie și-ți spui păcatele, crezând că le-ai spus pe toate. Hristos te iartă de păcatele tale și-ți dăruiește Trupul Lui. Dar mergând acasă cu inima curată, începi să pătrunzi un pic înăuntrul ei, sau Sângele lui Hristos începe să scoată la iveală lucruri ascunse din inimă. Atunci îți spui: trebuie să mă duc iarăși la duhovnicul meu! Și mergi la spovedanie și spui alte păcate pe care le-ai descoperit în imediata vecinătate a locului curățat al inimii. Astfel ai mai pătruns o treaptă în interior, ai mai coborât în adâncimile ei și Sângele lui Hristos coboară și înmoaie inima mai jos. E ca un pământ de la care scoți o brazdă și apa înmoaie următoarea palmă de pământ și poți apoi să cureți și acea palmă de pământ. Și iarăși ploaia înmoaie următoarea palmă de pământ în jos, până când poți ajunge să faci groapa respectivă pe care vrei să o sapi, sau să intri în adâncurile pământului. Așa este inima noastră. Cu fiecare spovedanie și cu fiecare împărtășanie pătrundem un pic și încă un pic în adâncurile inimii, până când ajungem să ne speriem de cât de tare e inima noastră în adâncurile ei și cât de mult folos ne-a făcut nouă Hristos atunci când, împărtășindu-ne, ne-a înmuiat-o încetul cu încetul, treaptă cu treaptă, făcând-o pământ bun, pentru ca sămânța Evangheliei să poată rodi, să poată prinde rădăcini, să poate aduce roade în viața noastră. Hristos poate face lucrul acesta. Noi, cu sentimentele noastre, cu gândurile noastre, cu luptele noastre, cu puterile noastre, nu reușim decât foarte puțin să curățăm această inimă, Dar Hristos ne-o poate înmuia. El ne-o poate schimba, ne-o poate înnoi, pentru ca ea să devină pământul cel bun în care cuvântul Evangheliei să pătrundă și astfel, prin roadele credinței și lucrarea harului, să moștenim viața veșnică  la care am fost chemați.

Fie ca această dorință pe care a avut-o tânărul din Evanghelie să o simțim răscolindu-ne în fiecare clipă a vieții noastre. Și fiecare duminică să fie pentru noi o plecare în fața lui Hristos, o apropiere de El întrebându-L: Învățătorule bune, am venit și astăzi la biserică. Ce trebuie să fac, ca să moștenesc viața veșnică/ Iată, împlinesc poruncile, nu sunt desfrânat, nu fur, nu mint, nu ucid, nu dau mărturie mincinoasă, îmi cinstesc părinții. Totuși, ce trebuie să mai fac? Așa vine creștinul la biserică, mereu cu întrebarea aceasta în inima lui, întrebare care-l frământă neîncetat. Și când vine așa, Hristos îi dă soluția, îi dă răspunsul. Când vii fără nicio întrebare, Hristos nu-ți spune nimic. De aceea, când nu ai nicio întrebare capitală asupra vieții tale, te întorci de la biserică cum ai venit, fără nicio binecuvântare din partea lui Hristos, fără niciun cuvânt care să te însoțească, care să te ajute să crești în omul dinăuntru. Dar când venim cu întrebările acestea mântuitoare, atunci Hristos, Cel Care ne iubește și vrea ca nimeni să nu piară, ne ajută prin cuvântul Lui să putem face pași spre Împărăția lui Dumnezeu. Amin!