Actualităţi
Activităţi
Apariţii editoriale
Publicaţii
Cuvânt la Duminica Fiului risipitor: OSPĂȚUL TATĂLUI DE LA ÎNCEPUTUL TRIODULUI PREFIGUREAZĂ JERTFA DIN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR |
Written by Preot Petru Roncea | |||
Saturday, 02 March 2024 15:02 | |||
There are no translations available. A doua duminică din perioada Triodului sau a pocăinței ne pune calea pocăinței pe care trebuie să meargă orice suflet pentru a ajunge la ospățul Mielului înjunghiat. Parabola aceasta este o Evanghelie în Sfânta Evanghelie. După părerea unor teologi, este cel mai frumos capitol din Biblie. După părerea unor lingviști și oameni ai literei, textul acesta este cel mai frumos din literatura universală, pentru că acest text în cuvinte puține concentrează în el istoria mântuirii lumii. Prin această parabolă, sunt puse în valoare dragostea de tată, iubirea de casă, recunoștința păcătoșeniei, răsplătirea pocăinței, nemulțumirea fățarnicilor în credință și toate acțiunile pe care acest tânăr le-a săvârșit și care închipuie istoria umanității de la plecarea ei din grădina raiului, până la întoarcerea acasă la Iisus Hristos, la jertfa Lui, la ospățul sacramental al Mielului junghiat pentru păcatul lumii. În această parabolă este concentrată întreaga Sfântă Scriptură, întreaga epopee a neamului omenesc.
Ce viață liniștită avea acest tânăr în casa tatălui său! Era viața liniștită și frumoasă a lui Adam și a Evei în grădina Raiului. Toate i-au fost date omului să fie stăpân peste ele, toate ale mele, ale tale sunt, va zice tatăl fiului celui mare care se supărase pentru că l-a primit pe fiul cel tânăr înapoi cu bine. Adam și Eva au dorit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, așa precum tânărul din Evanghelia de astăzi n-a vrut să mai fie fiul supus tatălui, ci a vrut să fie egal cu el în libertate, în a-și împlini voia. Dar atunci când ai acest gând, el provine din gândul luciferic al diavolului care, mai înainte de a cădea Adam în păcat, el, mai întâi, Lucifer, a gândit să iasă din starea de înger supus lui Dumnezeu și să fie deopotrivă cu Cel Nevăzut. În momentul acela a fost transformat în înger întunecat și a fost izgonit de la fața lui Dumnezeu. Ei bine, acest tânăr din Evanghelia de astăzi ascunde în acțiunea lui fapta lui Adam, faptă care ascunde în ea, la rândul ei, fapta îngerilor căzuți mai dinainte. După ce Adam și tot neamul lui au petrecut departe de Dumnezeu, dincolo de grădina Raiului, în păcate de care Scriptura Vechiului Testament este plină de avertismente împotriva acestor fărădelegi pe care poporul lui Dumnezeu le săvârșea, a ajuns poporul acesta rob în țară străină, în Babilon, unde nu a mai putut să cânte cântările Sionului, așa cum auzim începând cu această duminică polieleul Triodului: La râul Babilonului, psalmul 137 cântat după Robii Domnului și mai înainte de binecuvântările învierii. Acest polieleu al robiei ascunde în el suferința fiului risipitor stând departe de casa tatălui său. Acest polieleu ascunde în sine suferința poporului evreu departe de Ierusalim, în Babilon, în țară străină și în robie amară. Acest polieleu ascunde în el istoria umanității dinainte de Hristos care a căzut în robia păcatului și a diavolului, fiind sortită morții. Fiul acesta tânăr s-a trezit la un moment dat, când era pe moarte, și a strigat din răsputeri, așa cum poporul evreu striga din robie către Dumnezeu. Așa cum Daniel profetul, în Babilon fiind, se așeza în genunchi de trei ori pe zi cu fața către Ierusalim și se ruga Dumnezeului lui Israel ca să-i izbăvească din robia amară în care erau el și poporul lui în Babilon. Așa cum Adam, izgonit din Rai, se uita cu ochii către porțile închise ale Grădinii de Vis și cerea de la Dumnezeu îndurare ca să fie reprimit înăuntru. Și-a venit în fire fiul cel tânăr, spune parabola mai departe. A-ți veni în fire în starea de păcat în care te afli este primul pas spre mântuire, este începutul căii salvatoare pe care apucă omul cel pe care Tatăl Dumnezeu îl așteaptă, îl dorește, privește după el ca să-l vadă venind. Și-a venit în fire, adică s-a întors în starea inițială, în starea normală în care trebuia să fie el, aceea de a dialoga cu Dumnezeu, de a sta în fața Lui cu bucurie, așa cum stătea Adam în Rai și se întâlnea cu Dumnezeu. A ne veni în fire înseamnă a coborî cu picioarele pe pământ, înseamnă a ne vedea starea în care suntem, a ne conștientiza păcatele. Câtă vreme nu ne conștientizăm păcatele, slujim porcilor, suferim foamete, suntem nemulțumiți și nefericiți. Dar în momentul în care ne venim în fire, atunci începem să ne liniștim. Și zice Evanghelia că, după ce și-a venit în fire, a zis: câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Venirea de fire ne aduce aminte de ceea ce am pierdut, ne duce cu gândul la starea inițială, la starea de neprihănire în care am fost. Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Urmează pasul al treilea: mă voi scula! Hotărârea de a pleca din starea în care se află este acest pas. Mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune, aceasta înseamnă mărturisirea păcatelor. Pasul al patrulea: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. E umilința cea mai adâncă, smerenia cea mai profundă pe care omul, conștient de păcatele sale, o trăiește. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații tăi. E a patra treaptă a mântuirii pe care a urcat fiul, dar nu a fost de ajuns. Trebuia să plece și, sculându-se, zice, a plecat spre acasă. Plecarea din mijlocul porcilor, de la stăpânul porcilor însemna pentru evrei o rușine, o dezonoare ca unul dintre ei să slujească turmei de porci. Pentru evrei, porcul era animal necurat și a sluji animalelor necurate pentru ei era o dezonoare profundă. Mântuitorul folosește această parabolă cu acest tânăr care era dintre ai lor și care a ajuns să păzească porcii, dorind să mănânce din roșcovele pe care le mâncau porcii și nimeni nu i le da. Deci, sculându-se, iată pasul al cincilea, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă. Aici este imaginea Dumnezeului nostru Care, deși suntem departe de El, Se uită după noi, ne are în grija Lui, ne dorește, ne așteaptă. Și când ne vede că ne pocăim, I Se face milă de noi. Când ne vede că ne întoarcem la El, ochii I Se umplu de lacrimi și inima Lui clocotește de bucurie și de îndurare în același timp. Aleargă înaintea noastră, știe că nu mai putem ajunge la El. Știe că suntem slabi și că nu putem alerga până la picioarele Lui, de aceea iese El înaintea noastră. Știe că fiul nu poate veni alergând. Este zdrențuros și flămând, cum ar putea veni unul ca acesta altfel decât târându-se. Și tatăl, când îl vede, aleargă înaintea lui. Da, un pas dacă faci spre Hristos – și chemarea Triodului ne invită să-l facem –, atunci El aleargă spre noi. Tatăl cade pe grumajii fiului său și-l sărută. A săruta un om plin de mizerie, nespălat, nemâncat, cine poate săruta un astfel de om, cine îl poate îmbrățișa pe unul ca acesta? Dacă intră în biserică unul ca acesta, primul gând este să-l scoți afară, nu poți suporta mirosul din jurul lui. Hristos însă e altfel. El aleargă înaintea unui astfel de om, îl îmbrățișează și-l sărută. Îi schimbă hainele și-i dă inelul iubirii veșnice, invitându-l la masă și poruncind să fie tăiat vițelul cel îngrășat. Aici este o imagine cum nu se poate mai frumoasă a jertfei lui Hristos. Hristos este vițelul cel gras, stăpânul este Dumnezeu, Când ne întoarcem la Dumnezeu, atunci Tatăl dă la moarte pe Fiul Său. Taie vițelul cel gras și face ospăț. Ne dă trupul Lui să-l mâncăm, pentru că trupul Lui este viața noastră, este mântuirea noastră. O, ce taine ascunse sunt în acest text atât de frumos despre care spuneam la început că este considerat cea mai frumoasă pagină din literatura universală scrisă vreodată. Partea a doua, cu fratele cel mare care se supără, e o parte tristă, negativă, ea arată pe cei care zic că sunt credincioși, dar care sunt gata mereu să judece pe Dumnezeu. Care nu pot suporta și nu pot crede că Dumnezeu iartă un zdrențuros și un ticălos ca acest tânăr desfrânat și risipitor. Nu ne vine nouă oare în gând de multe ori, când pleacă dintre noi pe care l-am văzut mereu săvârșind păcate, că Dumnezeu nu-l primește, că nu merită să fie răsplătit de Dumnezeu într-un fel sau altul? Evanghelia se termină așa, nespunându-ne dacă fratele cel mare a intrat la ospăț. Pentru că poți fi credincios stăpânului și statornic în credință, dar dacă ai față de frații tăi gânduri necuviincioase de judecată, atunci poți pierde mântuirea, poți pierde intrarea în casa Tatălui la ospățul veșniciei. Multe lucruri se pot spune din Evanghelia aceasta. Numai oprindu-ne la fiecare cuvânt, Dumnezeu revarsă șuvoaiele tainelor ascunse în fiecare acțiune, în fiecare cuvânt din textul acestei Evanghelii. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca Evanghelia aceasta să fie pentru noi pricină de nădejde. Intrând în Postul Mare, să lepădăm slujirea oricărui păcat care pentru noi în parte înseamnă o slujire la turma porcilor lui faraon, a acestui stăpân rău care ne înfometează, care ne nefericește și care vrea să ne piardă. În slujba aceasta josnică în care omul se aruncă atunci când săvârșește păcatele. Și să pornim pe calea postului pentru a ajunge la Săptămâna Patimilor când Tatăl va pregăti pentru toți cei care s-au întors acasă din mlaștina păcatelor prin pocăință, prin spovedanie, pe Mielul cel nevinovat sau Vițelul cel mult, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Și vom auzi aceasta în noaptea învierii: Vițelul cel mult este gata, veniți toți și ospătați-vă! Și cei care ați postit și cei care nu ați postit veniți și luați plata! Iată, de acum, de la începutul Triodului, se aruncă o lumină până la capătul lui, până în Săptămâna Patimilor, asupra Vițelului îngrășat pe care Tatăl Îl taie, oferindu-ni-L ca hrană, Fiul Său Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin!
|