În Duminica a 2-a din Postul Mare auzim minunea vindecării

Înaintând pe calea Postului, în urcușul acesta duhovnicesc spre înviere simțim că suntem tot mai păcătoși, pentru că ne vedem păcatele, pentru că intrăm în adâncul inimii noastre. Ne învață Sfinții Părinți prin canoanele lor să pătrundem și să observăm cât suntem de vinovați. Și această greutate a păcatelor să o simțim tot mai mult cum ne apasă, aproape că nu mai putem merge. Evanghelia din Duminica a 2-a vine ca o încurajare. Când crezi că nu mai poți, atunci să te lași purtat de mâinile altora. Cei patru oameni pot însemna cei patru Evangheliști care au scris cele patru Evanghelii și care ne poartă, atunci când suntem descurajați, la izvorul vieții și al sănătății care este Iisus Hristos. Să ne lăsăm purtați de brațele lor, de brațele cuvântului Evangheliei, să nu renunțăm, să nu refuzăm chemarea lor: vino, vrem să te luăm pe brațele noastre, așa ne cheamă cei patru Evangheliști pe fiecare în parte. Ei știu că am ajuns la o stare de descurajare sau de deznădejde, pentru că ne simțim tot mai păcătoși.

După ce duminica aceasta ne încurajează prin ajutorul altora, duminica viitoare însăși Crucea lui Hristos, însăși Jertfa Lui vine înaintea noastră, stă înaintea noastră în mijlocul bisericii ca să îndrăznim a ne pleca cu păcatele noastre înaintea ei. Ne vom închina, vom face metanii înaintea Sfintei Cruci și vom aduce rugăciunile noastre și povara păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, lăsând-o în fața Crucii, știind că sângele lui Iisus Hristos ne curăță de orice păcat.

Slăbănogul a fost iertat de păcatele sale și pentru că iudeii din jurul lor cârteau și Îl judecau  pe Hristos că Se face deopotrivă cu Dumnezeu, neștiind ei că El chiar este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, cum avea să exclame Biserica mai târziu. Hristos, cunoscându-le inima, le-a spus: de ce cugetați așa în inimile voastre? Ce este mai lesne a spune: iertate sunt păcatele sau scoală-te și umblă? Sigur, iertarea păcatelor era un act tainic, nevăzut. Noi venim la Spovedanie și când preotul ne dezleagă de păcatele noastre însemnându-ne pe creștet cu semnul Sfintei Cruci, atunci Hristos săvârșește în inima noastră un act de eliberare de păcatele de care noi ne-am spovedit, părându-ne rău că le-am făcut și hotărându-ne în același timp să nu le mai săvârșim. Dar nu se vede această iertare. Ne întoarcem acasă și doar fața noastră poate să arate o altă lumină, o speranță, o liniștire pe care un ochi duhovnicesc ar putea să o observe. Căci starea feței este oglinda inimii. Dar, în general, noi, oameni păcătoși fiind, nu putem observa schimbarea inimii din fizionomia feței sau din exteriorul persoanei, din felul cum merge, de cum se întoarce acasă, din felul cum gesticulează sau vorbește, ori trăiește după aceea viața de zi cu zi. Dar Mântuitorul a vrut să-i conștientizeze pe acești oameni să nu mai cârtească în inima lor, ci să-i facă să înțeleagă adevărul că ei nu au putut vedea ce s-a întâmplat în inima omului slăbănog făcând o minune văzută, ridicându-l din patul suferinței pe acest slăbănog și zicându-i: scoală-te, ia-ți patul și pleacă la casa ta. Și omul a sărit în picioare, el care slăbănog, nicicum putând să meargă, toți rămânând uimiți de lucrul acesta și exclamând la sfârșit: niciodată nu am văzut așa ceva. Altă dată se uitau mirându-se cum Dumnezeu a dat așa putere oamenilor ca să ierte păcatele.

Al doilea text al Evangheliei din Duminica a 2-a din Post este despre cinstirea Sfântului Grigore Palama, ierarhul Tesalonikului, în cinstea căruia Biserica pune Evanghelia Păstorului celui bun, Evanghelie care se pune la fiecare ierarh care se cinstește în Biserică. Se aseamănă lucrarea ierarhului, a păstorului, a preotului cu misiunea păstorului de oi. Fiind foarte mulți păstori în Țara Sfântă, o preocupare generală fiind păstoritul oilor, iudeii puteau face foarte bine legătura și putea înțelege foarte ușor ceea ce Mântuitorul le vorbea atunci când făcea asemănare cu păstorul și oile. Cum are grijă de oi ca nu cumva lupul să le răpească, să aibă grijă de cea rănită pentru ca să o salveze. Mai mult, în iconomia lui, păstorul face un lucru foarte interesant. Mai ales pe oaia care este mai tânără și mai zvăpăiată, care iese din turmă, păstorul o prinde, îi frânge un picior, știind că ea, tânără fiind, se reface repede, și o ia pe umeri. Atunci oaia, care iese din turmă și este în primejdie să fie mâncată de lup, stă pe spatele păstorului suferind rana piciorului frânt spre vindecare, iar și celelalte oi, văzând ce a pățit sora lor, urmează ascultătoare pe păstor. Nu se întâmplă așa și cu noi când Bunul Păstor Iisus Hristos, vrând să ne apropie de El, frânge piciorușul unei oițe, știind că dacă o poartă pe umerii Săi, și celelalte oi se restrâng și ceilalți creștini, de teamă să nu pățească și ei ceva asemenea, vin mai ascultători după Păstor.