Praznicul luminos al Floriilor, Intrarea în

La începutul săptămânii Biserica ne-a pus înainte pe un alt Lazăr, l-a cântat și l-a psalmodiat pe Lazăr cel sărac care stătea la poarta bogatului. Iar la sfârșitul săptămânii sau în partea a doua a săptămânii care a trecut, Biserica ni l-a pus înainte pe Lazăr din Betania, moartea și învierea lui. Și este o legătură extraordinară dintre cei doi Lazăr care poartă același nume. Lazăr cel sărac de la poarta bogatului Îl reprezintă pe Iisus Hristos, Marele Sărac al istoriei, cel mai sărac dintre cei săraci care stă la poarta unei inimi încărcate cu daruri, la inima noastră. Dumnezeu ne-a creat după chipul Lui. Și Hristos așteaptă să-I deschidem ușa inimii și să-L hrănim cu puținul nostru, cu măsura dragostei noastre. Era primul Lazăr, cel sărac. Acum, în Betania, este uns cu mir pe picioare de către Maria, care înseamnă contemplația. Unul dintre ucenici Săi, Iuda care avea să-L vândă peste câteva ceasuri, având iubire de arginți în inima lui, gândea în sine că dacă mirul acesta care s-a risipit s-ar fi vândut, s-ar fi făcut mulți bani cu el și se puteau folosi în altă parte, acolo unde sunt săraci și au nevoie. Iar Mântuitorul i-a zis: Pe săraci îi aveți pururea cu voi, dar pe Mine, Care sunt cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai aproape de moarte dintre toți săracii, pe Mine nu Mă aveți pururea. Când ai mai mulți săraci cărora trebuie să le oferi un ajutor, întâia oară trebuie să-i oferi aceluia care-i cel mai sărac, care are nevoie cel mai mult. Nu-i dai aceluia care mai are puțin, care-i mai sănătos, ci îi dai aceluia care e cel mai bolnav, care-i cel mai sărac, care-i cel mai flămând, care-i cel mai gol. Și Hristos era acela, și El este acela. Când cei din jurul nostru sunt săraci, goi, lipsiți și însetați, în aceia este Hristos Care suferă mai întâi. Și oferindu-i ceva aceluia, lui Hristos îi oferi și-I oferim, de aceea Hristos spune: Pe săraci pururea îi aveți cu voi, pe Mine, săracul Lazăr, nu Mă aveți pururea. Curând voi pleca, curând Mă voi duce în sânul Tatălui, curând voi pleca din lumea aceasta și nu veți mai avea cui unge picioarele, nu mai aveți cui arăta dragostea voastră. Într-adevăr, după câteva zile, Iisus Hristos avea să fie răstignit și avea să moară pe crucea Golgotei în săptămâna ce a urmat.

Maria care contempla, care medita la cuvântul lui Hristos, a primit acest duh profetic de a vedea mai înainte că moartea lui Hristos este aproape și că trebuie să-L pregătească pentru aceasta. De aceea zice Mântuitorul că ea „a făcut aceasta în vederea zilei îngropării Mele”. Lăsați-o, a zis Iisus, căci pentru Ziua Învierii Mele a păstrat acest mir și acum a spart vasul și a turnat mirul pe picioarele lui Hristos.

Acest trup al lui Hristos este Biserica Lui. Chiar și biserica din zid ca și Biserica formată din toate sufletele, din toate mădularele, din toți creștinii. Noi toți formăm trupul lui Hristos. Dar trupul lui Hristos este sărac, iar noi datori suntem să spălăm picioarele lui Hristos, să-I oferim ce avem mai scump lui Hristos, chiar și material. Am văzut cum unii ați oferit cu dragoste și dărnicie mirul când a fost vorba de biserică să o înfrumusețăm, să o înnobilăm. Unii ați cârtit și ați spus: de ce ați dat așa de mult, puteați să folosiți banii în altă parte. Iuda din noi mereu se împotrivește ca nu cumva picioarele lui Hristos să fie spălate și miruite înainte de îngropare. Și nu numai partea pământească a bisericii este aceea în care noi trebuie să oferim mirul cel mai de preț, valoarea cea mai mare pentru moartea lui Hristos, ci și în relația dintre noi, unii cu alții. Să putem suferi cu cel de lângă noi, aceasta e cea mai mare mărturie a dragostei noastre, mirul iubirii noastre, pentru că în fiecare semen al nostru Hristos suferă și moare, Hristos este sărac. Și multe lucruri putem vorbi despre ce înseamnă a turna mir pe picioarele lui Hristos și ce înseamnă a vedea în fiecare semen de al nostru pe Hristos în preajma morții și că trebuie să-i îngrijim picioarele adică să ne plecăm până la pământ înaintea fiecăruia dintre semenii noștri, văzând în ei pe Hristos că suferă, frate fiindu-ți, soție fiindu-ți, copil fiindu-ți, vrăjmaș fiindu-ți. Și în vrăjmaș este Domnul, de aceea El zice: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, pentru că și Eu sufăr în ei. De aceea Biserica era văzută de Isaia schimonosită, că nu puteai să privești la ea. Dar vorbim despre Hristos, pentru că păcatele noastre umplu de scârbă fața lui Hristos, că nu pot privi oamenii la Biserică, sau la fața lui Hristos. Nu fața Lui este murdară, ci păcatele noastre întinează Dumnezeirea feței lui Hristos. Fața lui Dumnezeu este ca o lumină pe muntele Tabor așa cum ucenicii au văzut-o că nu puteau să o privească. Ei au adormit pentru că puterea luminii Dumnezeiești a feței lui Hristos i-a copleșit până la neputința de a o mai privi.

După ce Mântuitorul a fost pregătit pentru înmormântare, a plecat spre Ierusalim cu mulțimile de iudei, cu apostolii, călare pe mânzul unui asine. Mânzul unui asine închipuie neamurile pe care Hristos le poartă în Ierusalim, le unește cu poporul evreu. Asina din spate care venea după mânz înseamnă, după inspirația Părinților Bisericii, însuși poporul evreu care, după ce neamurile vor intra cu Hristos în cetatea Ierusalimului ceresc, va veni și el după neamuri și se va mântui. Și poporul evreu s-a mântuit pentru că măgărița, mama asinului a urmat puiului ei pe urma Mântuitorului.

Mântuitorul a stat pe mânzul asinei, adică a purtat neamurile, păgânii în Ierusalim, la Golgota. Cuvintele sunt atât de înfricoșate în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după aceea în Ierusalim. Începând cu seara acestei duminici, vom parcurge drumul nuntirii lui Hristos, drumul mântuirii noastre, drumul și calea Mirelui. Mireasa suntem noi, Mirele nostru despre care vom cânta: „Iată Mirele vine în miezul nopții” este Hristos. Mirele merge spre nunta Lui, spre altarul unirii Lui veșnice cu Mireasa, altar care este Crucea. Iar noi, mireasa, care avem dragoste față de Mire, Îl vom urma în aceste seri de Denii binecuvântate. Să nu-L lăsăm singur pe Mirele nostru pe calea Crucii. Dar, durere, din moși strămoși Mirele Bisericii este părăsit de lume, este părăsit de Biserica Lui, de Mireasa Lui. El n-a fost iubit de oameni, ci, dimpotrivă, aceștia L-au dat la moarte. Dar orice păcat al nostru este un strigăt împotriva Lui pentru răstignire. Ori de câte ori păcătuim, ori de câte ori înjurăm, ori de câte ori blestemăm, ori de câte ori desfrânăm, ori de câte ori ne îmbătăm, ori de câte ori fumăm, ori de câte ori vorbim de rău pe cineva, de fapt aceste păcate reprezintă o traducere în românește a cuvântului ebraic, răstignește-L  răstignește-L. Acum strigăm Osana cu făclii în mână. Dacă ne-am întoarce acasă și am părăsi păcatul pentru totdeauna, aceste stâlpări vor fi mărturia mântuirii noastre. Dar dacă ne vom întoarce acasă înapoi la păcatele noastre și iarăși la drăcuieli, la înjurături, la blesteme și la alte păcate, înseamnă că aceste ramuri se usucă și glasul nostru este ca al poporului blestemat de odinioară care a strigat în curtea lui Pilat: Răstignește-L și sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri. Nu vedem noi că până astăzi poporul evreu suportă blestemul pe care și l-a asumat cu propria lui voință, pentru că din bună voia lui a răstignit pe Domnul slavei. Și noi, dacă de bună voia noastră strigăm: răstignește-L, același blestem este și peste noi toți, că toți suntem acum, la intrarea în Ierusalim a lui Hristos pe mânzul asinei, părtași binecuvântării Ierusalimului, binecuvântării Golgotei. Dar în același timp și împreună cu asina, cu poporul evreu, suntem și noi și putem fi părtași blestemului pe care și l-a asumat poporul evreu atunci. În fiecare dimineață din primele trei zile ale Săptămânii Patimilor se va săvârși Sfânta Liturghie. Mirele Bisericii ne va îmbrățișa în dragostea Lui nemuritoare în fiecare Liturghie. Să-L urmăm cu dragoste nefățarnică pe drumul Calvarului, ca să fim învredniciți de bucuria Învierii Lui. Amin!