Cei trei mari Ierarhi ai

Să ne aducem aminte de cinstea pe care trebuie să o acordăm acestor mari sfinți, așa cum ne vorbește apostolul citit la Sfânta Liturghie, de la Evrei, capitolul 13, versetul 7: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au vestit vouă cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința.” Am văzut cum și-au sfârșit viața acești trei mari ierarhi. Și nu numai ei, ci toții sfinții Bisericii. Căci citim în viețile lor modul în care au preamărit pe Dumnezeu, cei mai mulți prin suferință. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat de împărăteasa Eudoxia, pentru că și-a permis în cuvântările sale să mustre păcatele din casa împăratului. Ea, ca împărăteasă, stând în biserică în față cu doamnele de la Curte și ascultând pe patriarh că vorbește împotriva luxului peste măsură în care împărăteasa se complăcea, pe când săracii erau atât de mulți și lipsiți de hrană și de îmbrăcăminte, ea s-a înfuriat pe patriarh și a dat poruncă să fie izgonit din scaun. Așa a murit el în drum spre Comane, departe de țara lui, departe de Constantinopol, în surghiun, zicând memorabilele cuvinte: Slavă  lui Dumnezeu pentru toate!

Sfântul Grigore, fiind numit patriarh al Constantinopolului, în vremea lui numai o biserică din tot Constantinopolul era ortodoxă, iar toate celelalte deveniseră ariene, adică aveau păstori care era de partea ereticului Arie care ziceau că Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat ci este numai un om. Și Sfântul Grigore, prin capacitatea lui duhovnicească de a captiva pe oameni, i-a învățat pe acești arieni care veneau la biserică la el și-l ascultau cu plăcere, i-a putut convinge că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu din veci, din Tatăl, e Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. După un număr de ani petrecuți pe scaunul de la Constantinopol, el s-a retras la bătrânețe la țară, la casa lui, lăsând numai o singură biserică ariană în oraș și restul au devenit ortodoxe, păstorii și credincioșii convertindu-se la Ortodoxie în urma cuvântului său.

Sfântului Vasile îi spunem cel Mare pentru faptele lui minunate, pentru rânduiala specială așezată de el în Biserică prin crearea unor spitale sau azile pentru neputincioși. De la el provin în Biserică așezămintele sociale. El a inițiat acea lucrare numită Vasiliada, adică a creat pe lângă biserici așezăminte în care să fie adunați bolnavii, singuraticii, cei care nu mai aveau pe nimeni care să-i ajute. Acolo el a creat acele comunități de creștini care-și duceau ultimele zile pe pământul acesta, creându-le condiții să poată, în pace, în liniște, cu bucurie să-și trăiască ultimii ani ai vieții lor.

Pe acești mari oameni privindu-i, pe aceștia avându-i ca model, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să privim cu luare aminte la sfârșitul viețuirii lor. Să nu uităm de mai-marii noștri. Evanghelia acestei zile ne învață pe fiecare dintre noi să fim lumini ale lumii, ca oamenii, văzând faptele noastre cele bune, să laude pe Tatăl cel din ceruri, să-L slăvească pe Dumnezeu. Deci, având modelul sfinților, Evanghelia ne îndeamnă pe noi care trăim în lumea aceasta așa să trăim precum au trăit ei. Așa fapte să avem, precum au avut ei. De aceea venim la biserică mereu, să învățăm din cele ce auzim cântându-se la strană despre sfinții din ziua respectivă. Să învățăm ceva nou, ceva ce nu am știut, ceva ce trebuie să urmăm și noi în această viață pământească. Dacă vom face așa cum au făcut ei, atunci, când vom trece din lumea aceasta, vom fi și noi numiți mari, vom fi chemați și noi fii ai împărăției cerurilor, după cum spune Mântuitorul în încheierea Evangheliei: „Iar cel care va face, acela mare se va chema în Împărăția cerurilor.”

Toți avem în străfundul inimii noastre, ascuns acolo în mod ontologic, această chemare, această dorință de a deveni moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, de a ajunge în Rai. Ei bine, această dorință trebuie să o punem în valoare, să o punem în lucrare. Acest sentiment duhovnicesc pe care-l avem înăuntrul nostru trebuie să-l întrupăm în fapte, pentru ca astfel să putem să primim răsplata vieții noastre pământești dincolo de moarte în Împărăția lui Dumnezeu.

Auzim adesea că aici este raiul și aici este iadul. Într-adevăr, aici este raiul și aici este iadul. Pentru că ele încep de pe pământul acesta. Poate să fie casa noastră un iad atunci când acolo sunt înjurături, blesteme, certuri. Aici este iadul! Dar aici este și raiul, atunci când în casa noastră este pace, armonie și dragoste, este cuvânt bun, este lumină. Trebuie să trăim raiul sau iadul încă de pe acest pământ, căci moartea nu este decât o trecere, un prag peste care ne mutăm din raiul de aici, care este o umbră, spre Raiul cel veșnic care este dincolo de moarte, în Împărăția lui Dumnezeu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca acești trei mari ierarhi, Vasile Grigore și Ioan, pe care azi îi pomenim cu cinste în Biserică, să ne fie călăuze și modele tuturor, nu numai celor care le poartă numele, ci și nouă tuturor. Amin!