Prima Denie din Săptămâna Patimilor este

Această Denie ne aduce aminte din Sfânta Scriptură de cea mai frumoasă icoană a Mirelui Hristos în chipul lui Iosif cel care a fost vândut de către fraţii săi în Egipt, dar care i-a izbăvit pe aceştia şi întreaga casă a tatălui său de la pierire, oferindu-le pâine în toţi anii secetei care a fost peste faţa pământului. Cu adevărat, asemenea lui Iosif din Egipt, Iisus Hristos, Mirele Bisericii, vine în miezul nopţii ca să ne primească în cămara lui veşnică, cămara nunţii Lui, cum se cântă începând din această seară la Denii: Iată Mirele vine în miezul nopţii…

Tot în această seară, Biserica ne aduce aminte de smochinul cel neroditor pe care Mântuitorul, văzându-l numai cu frunze şi fără roade, l-a blestemat şi pe loc s-a uscat. Şi ucenicii s-au mirat văzând această minune care într-o clipă s-a petrecut. Dar Mântuitorul le-a spus că ei, ucenicii Lui, vor face lucruri şi mai mari decât acestea. Veţi spune muntelui, mută-te în mare şi se va muta. Muntele este icoana păcatului care se aşează ca un zid între om şi Dumnezeu, aşa cum un munte stă în faţa noastră şi nu putem vedea  dincolo de el. Mântuitorul spune însă ucenicilor Săi că vor căpăta o aşa putere încât să mute munţii păcatelor, prin cuvânt, şi să-i scufunde în marea iertării lui Dumnezeu. Pentru ca oamenii să nu mai aibă paravanul acesta al păcatului care să-i despartă de faţa lui Dumnezeu, oamenii să nu mai fie numai smochini cu frunze şi fără roade, la înfăţişare verzi, adică credincioşi pe afară, însă fără roadele credinţei care se cer şi pe care le caută Hristos.

În Evanghelia pe care o auzim la prima Denie, Mântuitorul spune pilda cu acel om care a avut o vie şi, plecând departe, a trimis din când în când slujitori să aducă roadele viei de la alţii pe care i-a pus să o îngrijească. Aceia, văzându-i cum vin, pe unii i-a bătut, pe alţii i-au omorât şi pe cei care au mai rămas i-au trimis cu mâinile goale înapoi. Ce măiestrită icoană a Vechiului Testament este această parabolă! Dumnezeu a lăsat pământul pe mâna oamenilor. A trimis din când în când profeţi, oamenii Săi care să vadă roadele credinţei din partea oamenilor şi aceştia mai degrabă au bătut pe profeţi sau i-au omorât. Dacă la început aceştia erau mai rari, cu vremea numărul lor s-a tot înmulţit, astfel că în vremea din urmă, cea de dinaintea venirii Mântuitorului, au fost mai mulţi profeţi care au venit unul după altul, dar toţi au avut aceeaşi soartă ca şi cei dintâi. I-au trimis înapoi cu mâinile goale, adică nu le-au oferit nimic din roadele viei. Erau conştienţi poate şi de nimicnicia muncii lor, că strugurii erau acri, nu cum aştepta Stăpânul să fie.

La urmă stăpânul a zis: voi trimite pe fiul meu. Ce limpede se arată aici vremea întrupării lui Iisus Hristos! El vorbea despre Sine, ce se va întâmpla cu El, Mirele Bisericii. Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său ca să aducă roadele viei Sale. Parabola ne spune că lucrătorii viei au luat pe unicul fiu al stăpânului viei, l-au scos afară din vie şi l-au omorât, crezând că via va fi a lor. Dar nu aşa L-au scos pe Hristos din cetatea Ierusalimului pe Golgota şi L-au răstignit? L-au omorât crezând că, ucigându-L pe Fiul lui Dumnezeu, vor rămâne stăpâni pe Ierusalim, stăpâni pe lume. Dar n-au ştiut că uciderea lui Iisus Hristos pentru ei însemna un blestem pe care ei însişi şi l-au luat chiar la finele rostirii pildei acesteia de către Iisus. Mântuitorul i-a întrebat atunci pe iudeii care-L ascultau: Ce credeţi voi, ce va trebui să facă stăpânul acestor slugi netrebnice? Iar iudeii au răspuns: Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători care vor aduce roadele la vremea lor. Voi aţi spus, le va fi răspuns Mântuitorul, că pe cei răi cu rău îi va pierde stăpânul. Dar chiar voi veţi face asta, voi veţi scoate pe Fiul Omului afară din cetatea Ierusalimului şi-L veţi omorî, voi veţi ucide pe Moştenitorul viei, voi veţi da la moarte pe Mirele Bisericii.

Denia de Duminică ne pune înainte imaginea Mirelui şi a Miresei. Mirele în asemănare cu Iosif, Mireasa cu smochinul. Cântarea Laudelor ne îndeamnă spre pocăinţă pentru că, simţindu-ne vinovaţi de moartea lui Hristos, datori suntem să ne plecăm înaintea Lui şi să-I cerem să ne ierte păcatele, să ne facă şi pe noi vrednici să intrăm în cămara nunţii Lui. De aceea se cântă, mai înainte de Laude, Condacul special al Săptămânii Mari: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am cva să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.“ În zorii din Marea Luni săvârşim Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, semn al iertării şi comuniunii cu Mirele Bisericii, fiecare răsărit de soare îmbiindu-ne liturgic la pregustarea Împărăţiee cereşti.

Denia de Luni seara ne va arăta mai departe drumul Mirelui şi al Miresei, cum se pregătesc cei doi, Mirele şi Mireasa, pentru nuntă. Fiecare Denie este de altfel un ritual al pregătirii pentru nuntă, aşa cum se pregătesc doi tineri, mirele şi mireasa, pentru ziua nunţii lor.

Fiecare zi din Săptămâna Patimilor se numeşte „Marea zi, Sfânta şi Marea zi de Luni, de Marţi etc.” Dacă ne uităm în calendar vom vedea că este scris cu litere îngroşate: Sfânta şi Marea zi Luni, Sfânta şi Marea zi Marţi etc. Să trăim aceste zile pregătindu-ne să-L urmăm pe Hristos şi să-L însoţim pe drumul Crucii lui până la capăt.