Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Pogorârea Duhului Sfânt
Popas duhovnicesc la Pogorârea Duhului Sfânt
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 14 Iunie 2019 15:34

Între praznicele de peste an, cel al Rusaliilor are pentru Biserică o conotaţie

deosebită: el reprezintă ziua de naştere a ei, clipa marii bucurii a vederii luminii celei adevărate, a primirii Duhului celui ceresc şi a aflării credinţei celei adevărate. Cum fiecare Liturghie este o Cincizecime, încheierea ei cheamă la închinarea către nedespărţita Treime Care ne-a mântuit, sensibilă şi evlavioasă recunoaştere a unei realităţi mai presus de înţelege­re, ce capătă contur văzut în dum

 

, că până azi acest Praznic adună în jurul locului odihnei sale vremelnice întreaga simţire ostăşească de pretutindeni. Şi ceea ce odinioară li se părea necredincioşilor din Ierusalim beţie, aşişderea şi azi praznicul nostru nezeiasca Jertfă.

Prima stihiră de la Doamne, strigat-am... a Vecerniei mari ne spune că-n această zi „prăznuim Cincizecimea şi venirea Duhului, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii. Câtă taină este în ele! Cât de mare şi de cinstită!...“ Taina Rusaliilor, Taina Duhului Sfânt l-a marcat într-atât şi pe întâistătătorul Oastei Domnului mediilor secula­rizate ale lumii. Iar, pe de altă parte, cum celor credincioşi de atunci Pogorârea Duhului Sfânt şi minunea vorbirii în limbi a Apostolilor le-au fost solitoare de mântu­ire, în acelaşi fel celor îngroziţi de decăderea spirituală a neamului nostru, revigorare sănă­toasă a vieţii duhov­niceşti pentru care se luptă Oastea Domnului în sânul Bisericii noas­tre strămoşeşti le este sărbătoarea noastră.

Despre Duhul Sfânt, Părintele Iosif Trifa ne-a lăsat scrise trei cărţi: Duhul Sfânt – cartea I, Vântul cel Ceresc şi Focul cel Ceresc. La vremea aceea, şi nu zic că nu şi-n a noastră, Duhul Sfânt era „un Dumnezeu necunoscut“ (expresia-i aparţine Părintelui Iosif). Oare, ştiu astăzi creştinii noştri cei mai mulţi ceva din lucrarea tainică a Duhului Sfânt în Tainele Bisericii? Atât de gros e numărul celor care nu ştiu pentru ce vin la Sfânta Liturghie, în care lucrarea Duhului Sfânt este atât de proeminentă! O, câţi din participanţii la Jertfa Euharistică pot exclama cu satisfacţie: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc… Şi celelalte? Mai adevărat decât cei care se împărtăşesc cu vrednicie din Potir nu poate nimeni să pronunţe această exclamaţie de bucurie pe care ne-o transmite Biserica la finele Liturghiei.

Să revenim la Praznic. Popasul ce-l facem nu-i de-o zi, ci de două, că-n amândouă zilele, duminică şi luni, Duhul Sfânt este Cel Care împarte veselie duhovnicească: Duminică săvârşindu-se praznicul Cincizecimii – la Utrenie citindu-se evanghelia de la Ioan 20, 19-23, iar la Liturghie, de la Ioan 7, 37-53; 8, 12 –, iar luni pomenindu-se felul cum a venit Duhul Sfânt peste Apostolii adunaţi în Ierusalim, textul potrivit pentru lucrarea Sfintei Treimi fiind ales cel de la Matei 18, 10-20.

Prezent pretutindeni în iconomia mântuirii, Duhul Sfânt este o realitate în sufletul credincios, aşa cum la ochiul bun este puterea văzului. Sfântul Vasile cel Mare spune că „ceea ce este meseria pentru cel ce a deprins-o, acelaşi lucru este şi harul Duhului pentru cel ce L-a primit: este totdeauna prezent în el, chiar dacă nu lucrează continuu. După cum meseria este ţinută virtual de meseriaş (chiar dacă n-o practică) şi devine realitate atunci când acţionează după legile ei, la fel şi Duhul: există întotdeauna în cei vrednici, însă lucrează doar la nevoie (făcându-şi vizibilă prezenţa) prin profeţii, vindecări sau alte lucrări minunate“1. O, dar dacă pentru noi, cei de azi, este atât de luminoasă învăţă­tura Bisericii cu privire la Persoana dumnezeiască a Duhului Sfânt, pentru Sfântul Vasile cel Mare şi vremea lui lămuririle de-abia căpătau contur după multe împotriviri şi discuţii. Pe acestea cunoscân­du‑le din istorie, vom observa cum nu se poate mai clar pedagogia Părinţilor în a apăra Adevărul dogmatic al Sfintei Treimi.

După ce, prin Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, s-a combătut erezia lui Arie referitoare la Fiul despre Care se zicea că-i doar creatură, cu fire aparte de firea lui Dumnezeu, imediat „grija“ adepţilor lui Arie s-a îndreptat, inevitabil, către Sfântul Duh, pe Care aceştia-L considerau tot o creatură, adică un duh slujitor, aşa cum sunt îngerii. Este interesantă pentru noi vremea izbucnirii acestei noi erezii care s-a făcut în momentul ruperii comuniunii dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Eustaţiu, un episcop din Asia Mică. Acesta din urmă avea o activitate frumoasă în Biserică, în sensul că organiza viaţa monahală în Asia Mică, drept pentru care Sfântul Vasile îl iubea foarte mult. Dar, pe de altă parte, Eustaţiu îmbrăţişa şi erezia pnevmatomahă, cum că Duhul Sfânt este o creatură, iar aceasta-l punea în situaţie nu simplă pe Sfântul Vasile, care nu voia să fie dezbinare în Biserică şi, pentru dragostea de frate, menţinea legături bune cu Eustaţiu. Însă nu voia nici ca învăţătura sănătoasă să fie atinsă ori batjocorită. De aceea, Sfântul Vasile scrie o epistolă în care apăra dumnezeirea Duhului Sfânt şi-o trimise la toţi episcopii Asiei Mici, care urmau s-o aprobe cu semnăturile lor. Eustaţiu a iscălit printre primii epistola, dar aceasta nu l-a putut face să-şi schimbe părerile proprii, care, mai târziu, l-au arătat pe faţă a fi căpetenie a ereziei pnevmatomahe, cum avea să-l caracterizeze însuţi prietenul său, Vasile. Dar atitudinea îngăduitoare a Sfântului Vasile faţă de Eustaţiu, pe care-a avut-o până unde socotea că se poate, a fost interpretată ca şovăire a sa în legătură cu persoana Sfântului Duh. Însă marele capa­do­cian era luminat în privinţa învăţăturii de­spre Sfânta Treime. Astfel că, la o mare sărbătoare la care erau prezenţi nu numai cre­dincioşi mireni, ci şi episcopi, după ce s-a rostit doxologia tradiţi­onală: „Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh“ – formulă ce permitea şi interpretări eretice –, la un moment dat, Sfântul Vasile a rostit o nouă formulă doxologică: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“.  La sfârşitul slujbei, au început acuzaţiile: în slujba Bisericii se introduc inovaţii şi, mai mult, episcopul pune pe aceeaşi treaptă pe Duhul cu Fiul şi cu Tatăl. Căci această nouă formulă frământată în inima Marelui Vasile nu mai permitea nici un fel de interpretare eretică. Cerându-i-se de către un prieten fidel de-al său, Amfilohie, episcop de Iconiu, prezent şi el la această întâmplare şi auzind calomniile lansate asupra sa, să scrie o lucrare în care să trateze dumnezeirea Duhului Sfânt, după un an de zile Sfântul Vasile îşi anunţă prietenul că cererea i-a fost îndeplinită. Tratatul «Despre Sfântul Duh», în treizeci de capitole2, a făcut să triumfe credinţa ortodoxă la Sinodul al II-lea Ecumenic cu privire la Persoana Sfântului Duh, deşi Sfântul Vasile nu mai era atunci în viaţă.

O aprofundare a acestei cărăi ne-ar prinde tare bine, mai ales pentru a vedea până unde poţi merge împreună şi-n comuniune şi ce preţ ascunde delimitarea la vremea ei de împotrivitorii Adevărului. Cel puţin ultimul capitol intitulat „Expunere a situaţiei Bisericii“ merită a fi cunoscut, că-i o icoană desăvârşită a frământărilor noastre de azi.

O frântură de acolo cred că merită s-o ascultăm şi la finele acestui popas duhovnicesc cu Duhul Sfânt: „Tinerii aruncaţi în foc în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu, fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea Tradiţiei“3.

Însemnându-ne cu semnul crucii, să zicem cu Sfântul Vasile la Praznicul Rusaliilor: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, că lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat!

 

1 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, PSB 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, pp 75-76;

2 în româneşte tradus şi tipărit în 1988, la EIBMBOR, în colecţia PSB, la numărul 12;

3 Sfântul Vasile cel Mare, Idem, p 92.

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.