Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Popas duhovnicesc la Tăierea împrejur a Domnului
Popas duhovnicesc la Tăierea împrejur a Domnului
Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Marţi, 31 Decembrie 2019 14:05

La Liturghia Praznicului Tăierii împrejur cea după trup a

Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se ci­teşte Evanghelia de la Luca, capitolul 2, versetele 20-21 şi 40-52. Prima secţiune a textului Evangheliei se referă la Praznicul însuşi pe care-l serbăm la început de an, la opt zile după minunea de la Betleem. Cântarea liturgică ne introduce încă de la Vecernia Mică în atmosfera Praznicului, atunci când se încheie stihirile de la Doamne, strigat-am: „Nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu a Se tăia împrejur cu trupească tăiere; ci S-a dat pe Sine chip şi pildă tuturor, spre mântuire...“ şi celelalte. Paremia întâi ne trimite însă la Cartea Facerii, capitolul 17, care poartă însuşi titlul: Tăierea împrejur.

 

Tocmai s-a întors Avram după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, când fusese întâmpinat de Melchisedec, acel remarcabil prototip al lui Hristos, cu totul singular şi înconjurat de aureola eternităţii (cf. Evr 7, 1-3). Atunci patriarhul a avut un prim dialog cu Dumnezeu, însoţit de o făgăduinţă. „Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare!“ – îi zise Domnul (Fac 15, 1). Patriarhul se descumpăni. Deja-şi făcuse planuri cu moştenirea. Eliezer, sluga siriană căreia-i rămânea toată agoniseala lui, o va muta în Damasc, după moartea sa, gândea în sineşi. Şi străinii se vor folosi de binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar îndrăznise să-I mărturisească Domnului neliniştea inimii sale (vers. 2-3). Îndată Domnul i-a făcut o copleşitoare făgăduinţă: „Nu te va moşteni acela, ci cel ce va răsări din coapsele tale, acela te va moşteni!“ (vers. 4). Între astronomii haldei, din mijlocul cărora-l scoase Dumnezeu, Avram avusese ocazia să examineze de multe ori tăria cerului şi mulţimea stelelor. Acum Dumnezeu i-a îndreptat din nou privirile spre cer, de astă dată, ca-n slăviţii luminători să-şi închipuie cum va fi neamul ce din trupul lui va ieşi. Şi mai înainte de a-i arăta Dumnezeu un semn văzut – ca să se încredinţeze patriarhul că Însuşi Dumnezeu a vorbit, aşa precum îi va da lui Ghedeon (Jud 6, 17 şi urm.) sau lui Iezechia, regele (IV Regi 20, 8-11) –, Avram a crezut pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate, nu pentru împlinirea vreunei legi sau porunci care nu fuseseră încă date, ci doar pentru nădejdea şi încrederea nezdruncinată în făgăduinţa Domnului. Cu toate acestea, mintea patriarhului era tulburată de nepotrivirea făgăduinţei cu realitatea. „Stăpâne Doamne, zise Avram, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?“ (Fac 15, 8). Şi Dumnezeu îi dete un prim semn: făcu un legământ pe care l-a întărit prin aducerea unei jertfe: trei animale diferite (vezi pe larg în versetele 9-12), tăiate în două şi aşezate cele două jumătăţi una în faţa celeilalte. La fel şi două păsări, o turturică şi un pui de porumbel, fără a le spinteca şi aşezate una în faţa celeilalte. Apoi, cele două părţi contractante trebuia să treacă printre jertfe (vers. 17), în semn că soarta acestor animale va ajunge pe cel ce calcă legământul. Şi Dumnezeu Şi-a împlinit primul datoria, trecând în chipul fumului şi-al focului printre jumătăţile însângerate ale animalelor.

Până la sosirea acestui moment al pecetluirii legământului, Avram trebui să stea toată ziua să păzească stârvurile de păsările de pradă. Ce frumoasă icoană avem aici despre atenţia faţă de vrăjmaşii sufletului care dau târcoale să fure sămânţa Evangheliei, spre a nu se desfăta acesta de unirea cu Dumnezeu prin jertfa lui Hristos! Spre seară adormi Avram, întristat de moarte de ceea ce presimţi că se va întâmpla cu neamul ieşit din sămânţa sa. Ca oarecând, la somnul lui Adam, când Eva i s-a dat din coasta lui, Domnul Dumnezeu i-a insuflat tristul viitor al urmaşilor săi ce-i vor ieşi din chiar trupul său. Însă sfârşitul tuturor peregrinărilor va fi unul bun, ceea ce-l făcu pe Avram să treacă cu încredere printre jumătăţile de jertfe deodată cu Dumnezeu, Care în chip de fum şi foc a trecut printre ele.

Dar cum Avram avea deja 86 de ani şi Sarai era numai cu zece ani mai mică decât el, iar făgăduinţa dintâi nu spunea din ce femeie va avea Avram moştenitor, nevastă-sa se şi grăbi să alcătuiască singură planul de acţiune, grăbind lucrurile prin sforţare omenească, şi nu aşteptând ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Aşa a ajuns Agar, o egipteancă, slujnica Saraii, să aibă copil din Avram, pe Ismael. Dar acesta a fost după trup, şi nu după făgăduinţă, cum va fi cel al femeii slobode, şi cum aşa de uimitor grăieşte Sfântul Apostol Pavel (Gal 4, 22 şi urm.). Evident că aici este închipuirea Sinagogii şi a Bisericii şi că pe când Biserica era încă neroditoare, Sinagoga ocupa locul ei. Dar după ce Sara a devenit mamă, Agar a trebuit să plece, deşi mai înainte socotea că ea urma să fie mama seminţiei făgăduite.

După treisprezece ani de la naşterea lui Ismael, pe când patriarhul se apropia acum de o sută, urmă al doilea dialog al lui Dumnezeu cu Avram, moment în care patriarhul fu numit Avraam, adică tatăl mulţimii. Iarăşi încercare a credinţei, iarăşi amintirea făgăduinţelor de demult. Primele nouă versete ale capitolului şaptesprezece al Cărţii Facerea prezintă particularităţile făgăduinţei. Dar care va fi, oare, semnul prin care se va întări această deosebită făgă­duinţă? Odinioară, dreptatea dumnezeiască trecuse printre jumătăţile de animale spintecate în semn că Dumnezeu a primit legământul. Acum trebuia să se verse sânge din partea lui Avraam, ca semn că se obligă şi el a păzi făgăduinţa. Astfel, patriarhul a trebuit să pecetluiască obligaţia sa prin ceremonia simbolică a tăierii împrejur, care-i va deveni un semn că este în unire cu Dumnezeul său.

Cum anume să facă această circumciziune, nu-i spune însă Dumnezeu lui Avraam. Practica era în obicei la popoarele semitice încă şi în Egipt, unde Avraam fusese o vreme. Dar dacă pentru aceste popoare obiceiul avea importanţă doar igienică, sau cel mult superstiţioasă, propunerea lui Dumnezeu pentru Avraam avea un sens mult mai înalt. Întocmai cum exista curcubeul şi înainte de potop, dar însemnătatea dată după aceea a fost cu mult mai înaltă; şi după cum botezul era şi înainte de venirea Domnului, numai că la Iordan Mântuitorul a dat un nou sens şi har acestuia, tot aşa, cei tăiaţi împrejur din casa lui Avraam se obligau, prin acest semn ce comporta şi o oarecare durere, să împlinească cele trei părţi ale făgăduinţei: un popor numeros din coapsele lui Avraam, o binecuvântare deosebită asupra acestui popor din partea lui Dumnezeu şi promisiunea moştenirii Canaanului.

O, dar urmaşii lui Avraam n-au păzit legământul pecetluit cu sângele animalelor alese şi al lor înşişi în urma tăierii împrejur! Sângele vărsat al animalelor reprezenta atunci partea lui Dumnezeu în legământ, iar partea omului era însuşi sângele prepuţului său. Cum bărbatul era cap femeii, aceasta se sfinţea prin sângele bărbatului său, dacă-i devenea soţie, sau al tatălui ei, dacă rămânea fecioară. Dar, vai, Israelul cel după trup n-a cunoscut harul celei de a opta zi, care exprimă ideea înnoirii, a învierii! Oare nu în ziua a opta a înviat Domnul, după ce S-a odihnit în mormânt în ziua sabatului? Şi încă de pe când avea opt zile, Mântuitorul reia în trupul Său legământul frânt de odinioară. Ce înălţător spune despre aceasta cântarea întâi a Canonului Praznicului Tăierii împrejur: „Ziua a opta, care poartă chipul veacului ce va să fie, se luminează şi se sfinţeşte cu sărăcia Ta cea de bunăvoie, Hristoase; că întru aceasta Te-ai şi tăiat la trup împrejur, după Lege“. El Însuşi Îşi varsă sângele pentru un nou legământ: şi pentru oameni, şi pentru Dumnezeu. Că acum, „Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un bun greşelile muritorilor“, zice Condacul Praznicului. Acum suferă Omul-Dumnezeu, căci Mântuitorul Se taie împrejur nu ca un Dumnezeu, ci ca un muritor, şi, „cu aceasta, astăzi umbra se împuţinează, răsărind lumina noului har“ (stihiră a Cântării întîi a canonului Praznicului). Pe când pe Golgota, Dumnezeu-Omul Se va lăsa junghiat ca un miel fără prihană, împlinind astfel în Însuşi Sângele Său datoriile celor două părţi contractante ale legământului de odinioară. Şi, mai mult, „sâmbăta, tăierea împrejur şi înfumurarea evreilor au încetat, cu bunăvoinţa lui Hristos, Cel ce S-a arătat şi a strălucit primăvara harului“ (stihiră a Cântării a şasea a canonului Praznicului).

Sfântul Apostol Pavel observă taina deplinătăţii mântuirii în Hristos, întru Care am fost şi tăiaţi împrejur şi răscumpăraţi prin Jertfa Crucii, în textul din Coloseni 2, 8-12, ales cum nu se poate mai potrivit de Părinţii Bisericii a se citi ca Apostol la Praznicul zilei a opta. Cred că numai şi auzindu-l citit la Sfânta Liturghie a marelui Vasile Capadocianul, din ziua întâi a anului calendaristic, deja sumara trimitere din evanghelie la actul Tăierii împrejur a Domnului aprinde lumină mare pe drumul ce duce la repejunile Iordanului.

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.