Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Florii: IISUS IUBEA ȘI PE MARTA ȘI PE MARIA, CEEA CE ÎNSEAMNĂ CĂ EL AȘTEAPTĂ DE LA NOI ȘI FAPTA ȘI MEDITAȚIA, ȘI TRĂIREA ȘI CONTEMPLAȚIA
Cuvânt la Florii: IISUS IUBEA ȘI PE MARTA ȘI PE MARIA, CEEA CE ÎNSEAMNĂ CĂ EL AȘTEAPTĂ DE LA NOI ȘI FAPTA ȘI MEDITAȚIA, ȘI TRĂIREA ȘI CONTEMPLAȚIA
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 23 Aprilie 2021 19:32

„Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea!“ Praznicul luminos al Floriilor,

Intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos, se leagă de casa din Betania, de Lazăr şi de surorile lui, Marta şi Maria. De fapt, cu o zi înainte, cu Sâmbăta lui Lazăr, începem acest praznic luminos de la începutul Săptămânii Patimilor. Cinstim pomenirea învierii lui Lazăr care de patru zile era în mormânt şi despre care şi Evanghelia Praznicului ne aminteşte, de la Ioan 12, 1-18. Textul Evangheliei porneşte cu relatarea din Betania, amintindu-ne de masa la care a stat Hristos mai înainte de a intra în Ierusalim, în casa prieteniei, cea a lui Lazăr, pe care l-a înviat din morţi Hristos, şi a surorilor sale, Marta şi Maria despre care Părinţii Bisericii spun că reprezintă fapta şi contemplaţia, adică fapta bună, făptuirea cuvântului – Marta, şi contemplarea cuvântului, adorarea, ascultarea cuvântului, meditarea la cuvânt – Maria. Iisus iubea şi pe Marta şi pe Maria, ceea ce înseamnă că Domnul aşteaptă de la noi şi fapta şi meditaţia, şi trăirea şi contemplaţia. Iar Lazăr era fratele lor.

 

Începutul săptămânii a şasea din Postul Mare ni-l pune înainte, prin imnologia Bisericii, pe un alt Lazăr, Lazăr cel sărac care stătea la poarta bogatului. Iar la sfârşitul săptămânii sau în partea a doua a săptămânii cea chiar dinainte de Praznicul Floriilor, Biserica ni l-a pus înainte pe Lazăr di Betania, moartea şi învierea lui. Este o legătură extraordinară dintre cei doi Lazări care poartă acelaşi nume. Lazăr cel sărac de la poarta bogatului Îl reprezintă pe Iisus Hristos, marele Sărac al Istoriei, cel mai sărac dintre cei săraci care stă la poarta unei inimi încărcate cu daruri, aşa este inima noastră. Căci Dumnezeu ne-a creat după chipul Lui, cu toate posibilităţile îndumnezeirii. Iar Hristos aşteaptă să-I deschidem uşa inimii şi să-L hrănim cu puţinul nostru, cu măsura dragostei noastre. Acesta este primul Lazăr, cel sărac. Acum, când în Betania este uns cu mir pe picioare de către Maria, care înseamnă contemplaţia, unul dintre ucenici Săi, Iuda care avea să-L vândă peste câteva zile, având iubirea de arginţi în inima lui, gândea în sine şi a şi spus că dacă mirul acesta care s-a risipit s-ar fi vândut, am fi făcut mulţi bani din el şi i-am fi folosit pentru nevoile săracilor. Mântuitorul i-a răspuns: Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine, Care sunt cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai aproape de moarte dintre toţi săracii, pe Mine nu Mă mai aveţi pururea. Când ai mai mulţi săraci cărora trebuie să le oferi un ajutor, întâia oară trebuie să-i oferi aceluia care e cel mai sărac, care este în nevoie cel mai mult, nu-i dai aceluia care mai are puţin, care-i mai sănătos, ci aceluia care-i cel mai bolnav, care-i cel mai sărac, care-i cel mai flămând, care-i cel mai gol. Ori Hristos era acela, şi El este acela întotdeauna. De altfel, când cei din jurul nostru sunt săraci, goi, lipsiţi şi însetaţi, Hristos este Care suferă în ei. Şi oferind ceva aceluia, lui Hristos Îi oferim. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, pe Mine, săracul Lazăr, nu Mă aveţi pururea, zice Hristos, curând voi pleca, curând Mă voi duce în sânul Tatălui, curând voi pleca din lumea aceasta şi nu veţi mai avea cui săruta picioarele, nu veţi mai avea cui arăta dragostea voastră. Într-adevăr, după câteva zile, Iisus Hristos avea să fie răstignit şi să moară pe Crucea Golgotei în Săptămâna ce a urmat, pe care o numim a Patimilor Domnului.

Maria,  care contempla şi medita la Cuvântul lui Hristos, a primit acest Duh profetic de a vedea mai înainte că moartea lui Hristos este atât de aproape şi de a înţelege că trebuie să-L pregătească pentru aceasta. De aceea zice Mântuitorul că ea a făcut aceasta în vederea zilie îngropării Mele. Lăsaţi-o, a zis Iisus, căci pentru ziua îngropării Mele a păstrat acest mir. Acum a spart vasul şi a turnat mirul din el pe picioarele lui Hristos. Ştim însă că acest Trup al lui Hristos este Biserica Lui. Chiar şi cea din zid, dar mai cu seamă cea formată din toate sufletele, din toate mădularele, din toţi creştinii. Noi toţi formăm Trupul lui Hristos. Şi Trupul lui Hristos este sărac, Trupul lui Hristos va fi chinuit, iar noi datori suntem să spălăm picioarele lui Hristos, să-I oferim ce avem mai scump lui Hristos, chiar şi material. Creştinii autentici au multă dragoste faţă de Casa Domnului, cu multă dărnicie oferă ceva când e vorba de înfrumuseţarea ei, oferă cu boierie tot mirul ce-l au. Unii mai cârtesc, de ce s-a cheltuit aşa de mult, se putea folosi banii în altă parte. Da, Iuda din noi mereu se împotriveşte ca nu cumva picioarele lui Hristos să fie spălate şi miruite înainte de îngropare. Dar nu numai partea pământească a Bisericii este aceea căreia trebuie să-i oferim mirul cel mai de preţ, valoarea cea mai mare pentru moartea lui Hristos, ci şi în relaţia dintre noi trebuie să se întâmple acelaşi lucru. Să putem suferi cu cel de lângă noi este cea mai mare mărturie a dragostei noastre, e mirul iubirii noastre, pentru că în fiecare semen al nostru Hristos suferă şi moare, Hristos este săracul ce are nevoie de noi. Multe lucruri putem vorbi despre ce înseamnă a turna mir pe picioarele lui Hristos, ce înseamnă a vedea în fiecare semen de-al nostru pe Hristos în preajma morţii şi că trebuie să-I îngrijim picioarele Domnului, adică să ne plecăm până la pământ înaintea fiecăruia dintre semenii noştri văzând în ei pe Hristos că suferă, fie că-ţi este copil, soţie, frate sau vrăjmaş. Căci şi în vrăjmaş este prezent Domnul, de aceea El zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, pentru că şi Eu sufăr în ei. De aceea Biserica era văzută de Isaia schimonosită că nu puteai să priveşti la ea (cf. Isaia 53). Proorocul vorbea de Hristos a Cărui faţă o vedea plină de scârbă din cauza păcatelor lumii. Nu faţa Lui este pătată şi murdară, ci păcatele noastre întinează Dumnezeirea feţei lui Hristos. Faţa lui Dumnezeu este plină de lumină, cum pe muntele Tabor au văzut-o ucenicii că nu puteau s-o mai privească. De aceea au adormit ei atunci, pentru că puterea luminii Dumnezeieşti a feţei lui Hristos i-a copleşit până la neputinţă de a mai sta cu ochii deschişi.

După ce Mântuitorul a fost pregătit pentru înmormântare, a plecat spre Ierusalim cu mulţimile de iudei, cu Apostolii, călare pe mânzul unui asine. Mânzul asinei închipuie neamurile pe care Hristos le poartă în Ierusalim spre a le uni cu poporul evreu, asina din spate ce venea după mânz însemnând, după Părinţii Bisericii, însuşi poporul evreu care, după ce neamurile vor intra cu Hristos în cetatea Ierusalimului Ceresc, va veni şi el după neamuri şi se va mântui. Noi credem că poporul evreu se va mântui, pentru că măgăriţa, mama asinului, a urmat puiului ei pe urma Mântuitorului.

Cuvintele sunt atât de înfricoşate în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după aceea în Ierusalim. Parcurgem, începând cu seara acestei Duminici a Floriilor şi în fiecare seară din Săptămâna Patimilor, drumul nuntirii lui Hristos, drumul mântuirii noastre, calea spre jertfa iubirii Mirelui. Mireasa suntem noi, iar Mirele despre Care se cântă la Denii: „Iată Mirele vine în miezul nopţii”, este Iisus Hristos. El merge spre nunta Lui, spre Altarul unirii Lui veşnice cu Mireasa Lui preafrumoasă. Şi Altarul acesta este Crucea Lui. Iar noi, Mireasa, Îl vom urma seară de seară, cu respect şi dragoste faţă de Jertfa Lui.

Dar Mirele Bisericii este părăsit adesea de lume, pentru că lumea nu L-a iubit, dimpotrivă, L-a dat la moarte, că orice păcat al nostru este un strigăt împotriva Lui pentru răstignire. Ori de câte ori păcătuim, ori de câte ori înjurăm, ori de câte ori blestemăm, ori de câte ori desfrânăm, ori de câte ori ne îmbătăm, ori de câte ori fumăm, ori de câte ori vorbim de rău pe cineva etc., aceste păcate sunt, de fapt, o traducere în româneşte a strigătului ebraic: Răstigneşte-L,  răstigneşte-L. Acum cântăm Osana cu făclii în mână şi cu stâlpări. Dacă, la întoarcerea acasă, am părăsi păcatul pentru totdeauna, aceste stâlpări vor fi mărturia mântuirii noastre. Însă de ne vom întoarce înapoi la păcatele cele vechi, la drăcuieli, la înjurături, la blesteme şi la alte păcate înseamnă că, aruncând aceste ramuri uscate, glasul ne va fi ca al poporului blestemat de odinioară care a strigat în curtea lui Pilat: Răstigneşte-L şi sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Dacă până astăzi poporul evreu suportă blestemul pe care şi l-a asumat cu propria lui voinţă, pentru că din bună voia lui a răstignit pe Domnul slavei, şi peste noi, dacă de bună voia noastră strigăm: Răstigneşte-L, acelaşi blestem ne va urmări pururea.

Azi cu toţii suntem părtaşi binecuvântării Ierusalimului. În acelaşi timp putem fi părtaşi şi blestemului pe care şi l-a asumat poporul evreu atunci. Mirele Bisericii ne va îmbrăţişa în dragostea Lui nemuritoare în fiecare Liturghie se ce săvârşeşte în fiecare zi a Săptămânii Patimilor, mai puţin în Vinerea Mare care este aliturgică. Poate nu vom putea cu toţii să fim prezenţi în biserică la slujbele zilnice ale acestei Săptămâni unice de peste an. Să ne fie însă inima tuturor în biserică. Amin.

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.