Întâmpinarea Domnului este praznicul împărătesc împlinit în templul cel din urmă ridicat

Astăzi, la 40 de zile după Nașterea Domnului, sărbătorim acest moment când Sfânta Fecioară Maria aduce Pruncul la templu spre a fi închinat, așa cum facem noi cu copiii noștri când îi aducem la biserică spre închinare. Acolo era un bătrân înaintat în vârstă, numit Simeon, care L-a primit în brațe pe Iisus. Și văzând pe fața Lui semnul harului și împlinirea așteptărilor mesianice din tot Vechiul Testament, el a rostit câteva cuvinte între care și acestea că El este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca un semn ce va stârni împotriviri. Acestea erau cuvintele care au fost rostite despre Prunc. Apoi, îndată, bătrânul rostește cuvinte și despre Maica Domnului, despre suferința pe care ea avea să o simtă văzându-și Fiul pe care-L ținea acum în brațe, mort pe cruce. Mama, plângându-și Fiul, avea să simtă durerea morții Lui ca o sabie ce-i străpungea inima.

Să ne oprim la cuvântul pe care dreptul Simeon l-a rostit pentru Prunc. Acesta va fi spre căderea și ridicarea multora din Israel. Nu pentru toți din Israel, Israel însemnând nu doar poporul ales istoric, ci Israelul însemnând și lumea întreagă pentru care a venit Hristos. El a venit la poporul Său din punct de vedere istoric, dar El vine la lumea întreagă, El vine la fiecare dintre noi, El vine în familiile noastre, în satele noastre, pe ulițele noastre, în parohiile noastre, în generațiile în care trăim. El pentru toți vine ca să ne învie, să ne mântuiască. Dar iată că bătrânul Simeon spune că nu toți vor avea parte de cădere și ridicare, ci numai o parte: Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel, adică numai a unor oameni din Israel, ceea ce înseamnă că venirea lui Hristos, deși a fost pentru noi toți, numai unii vor avea parte de harul întrupării Lui. Ne punem întrebarea: Doamne, eu sunt din aceia care am parte de Întruparea Ta, sau din cei care nu au parte? Oare eu voi fi beneficiar al întrupării Mântuitorului? Pentru că numai o parte vor avea privilegiul acesta. Această întrebare trebuie să ne urmărească, să ne poarte mereu pe urmele Domnului și să ne rugăm: Doamne, fă-mă și pe mine părtaș întrupării Tale, fă-mă și pe mine părtaș învierii Tale, nu cumva la moarte să mă văd lipsit de acest har, de această lucrare mântuitoare pentru care ai venit în lumea aceasta. Căci se poate, dacă așa a spus bătrânul Simeon inspirat de Duhul Sfânt, că numai pentru unii din Israel Hristos va fi spre cădere și ridicare, nu pentru toți.

Ce înseamnă această cădere și ridicare? Sfântul Vasile cel Mare spune într-o tâlcuire că nu se referă la unii care vor cădea, cum noi ne gândim că prezența lui Hristos pe unii îi sâcâie, îi enervează, îi plictisește, îi face să cadă și să-L batjocorească, așa cum au fost cei care L-au răstignit. Iar alții că se vor ridica și se vor mântui. Nu! Ci Sfântul Vasile spune că nicidecum să nu ne gândim așa, ci căderea și ridicarea se referă la fiecare din noi în parte. Prin venirea lui Hristos, trebuie să cadă pornirile noastre cele spre păcat și să se înalțe virtuțile din noi, să se înalțe omul cel dinlăuntru al inimii. Să moară omul firesc și să se nască omul cel duhovnicesc din noi. Pentru aceasta a venit Hristos, spre căderea și ridicarea multora din Israel. Dar nu toți au parte de această omorâre a firii vechi și înviere în omul cel nou, omul cel duhovnicesc, ci numai o parte din Israel.

Să ne întrebăm: Doamne, oare prezența Ta a făcut și în viața mea această lucrare? Firea mea cea veche a căzut și a înviat în locul ei cea duhovnicească? Să ne gândim la păcatele noastre, să ne gândim la viața noastră, la faptele noastre. Odată ce am venit la biserică și ne-am botezat, odată ce am venit la biserică și ne-am împărtășit, odată ce am venit la Sfânta Liturghie duminică de duminică, dacă în noi și în viața noastră păstrăm încă pornirile spre păcat cele de tot felul, înseamnă că venirea lui Hristos în lume pentru noi a fost în zadar. Dacă înjurăm pe Dumnezeu, aceasta este o pornire a firii vechi, a omului cărnii care mereu este împotriva lui Dumnezeu. Dacă această pornire păcătoasă nu a căzut încă și ajungem la bătrânețe și la pragul morții în aceeași stare, deși facem semnul crucii și spunem că suntem oameni credincioși, înseamnă că Hristos pentru noi nu a venit să ne facă să cădem și să înviem. De aceea praznicul de astăzi trebuie să ne pună pe fiecare pe gânduri. Și nu numai praznicul de astăzi, ci fiecare sărbătoare și fiecare Liturghie, și fiecare cuvânt al Evangheliei trebuie să ne vorbească fiecăruia în parte. De aceea Hristos așteaptă mereu hotărâri, convertiri, făgăduințe pe care să I le facem: Doamne, aș vrea ca întruparea Ta să fie și pentru mântuirea mea. Nu cumva eu să mă pierd din cauza ignoranței, a pretenției că sunt om credincios, dar să nu se vadă în viața mea o cădere și o ridicare.

Nu toți creștinii se vor mântui, numai o parte. Fie ca această parte să fie foarte mare, fie ca în această parte să fie tot numărul creștinilor. Dar prorocia rostită de bătrânul Simeon a spus altfel și probabil că se va întâmpla așa. Noi ne vedem aici împreună în biserică, dar nu se știe dincolo de mormânt dacă ne vom mai vedea împreună unii cu alții. Aici ne vedem împreună soț și soție și copii, dar nu se știe mai încolo dacă ne vom mai regăsi în Trupul lui Hristos. Pentru că dacă unii dintre noi nu suntem părtași căderii și învierii, adică luptei și biruinței împotriva patimilor și învierii la o viață nou, nu vom putea să ne mai revedem cu cei dragi dincolo. Iar chinul din iad va fi că nu-l poți vedea pe cel drag, nu-ți poți vedea soțul pentru că el e dincolo, nu-ți poți vedea copilul sau nu-ți poți vedea mama pe care ai iubit-o și ia jertfit pentru ea, pentru părinții tai, pentru copii tai și nu îi mai poți vedea și chinul iadului veșnic este această iubire neîmplinită, pentru că nu am fost părtași întrupării Mântuitorului și cuvântului pe care l-a spus dreptul Simeon că Acesta va fi spre căderea și ridicarea multora din Israel.

Această sărbătoare minunată, acest praznic luminos la început de februarie să fie pentru noi toți o piatră de hotar așezată în viața noastră. Să ne întoarcem acasă așa cum s-a întors Dreptul Iosif și Sfânta Fecioara Maria care, spune Scriptura, că puneau la inima lor toate aceste cuvinte. Nu le înțelegeau acum, dar le-au pus la inima lor. Poate și noi astăzi nu înțelegem prea multe din ceea ce auzim din Evanghelie și din cuvântul rostit, dar să punem în inima noastră această întrebare sau această problematică pe care ne-am pus-o nouă tuturor. Că dacă ne-o punem în inimă, va veni vremea, așa cum a venit și pentru Sfânta Fecioară Maria când să înțeleagă cuvântul lui Simeon, atunci când L-a văzut pe Fiul ei răstignit pe cruce și a simțit sabia cum îi străpunge inima. Atunci și-a adus aminte ce a însemnat cuvântul acelui bătrân care i-a întâmpinat la templu cu 33 de ani în urmă, când a primit pe Pruncul ei în brațele sale. 33 de ani a purtat în inimă Maica Domnului cuvântul bătrânului și, după 33 de ani, când Fiul ei era pe cruce, ea a înțeles ce a vrut să spună bătrânul Simeon. A înțeles în inima ei tâlcuirea cuvintelor rostite de bătrân, insuflat de Duhul Sfânt.

Astăzi poate am auzit cuvinte care ne fac să ne întrebăm: oare ce voi face eu, oare unde voi ajunge eu? Și aceste cuvinte, dacă le punem pe inimă și nu le lăsăm să le fure diavolul ca pe niște semințe aruncate în drum, dacă le așezăm în pământul pregătit al inimii noastre, atunci ele vor aduce roadă. Nu azi, nu mâine. Dar nu vom pleca din lumea aceasta până când ele nu se vor împlini și până când Hristos nu ne va ajuta să cădem și să ne ridicăm, să fim părtași întrupării Sale. Amin!