Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 5-a după Paști: VENIM LA BISERICĂ PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE APĂ VIE
Cuvânt la Duminica a 5-a după Paști: VENIM LA BISERICĂ PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE APĂ VIE
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Saturday, 25 May 2019 19:30
There are no translations available.

Duminica a cincia după Paşti, fiind după înjumătăţirea praznicului învierii

care a fost miercuri, ne pune înainte o minune, o convertire lângă un izvor de apă. Duminica trecută minunea pe care am auzit-o s-a săvârşit în preajma apei la scăldătoareaVitezda, acolo unde acel slăbănog de 38 de ani aştepta omul care să-l vindece; el credea că aruncat în scăldătoare de cineva va putea să scape de slăbănogia lui. Hristos a venit să mântuiască lumea întreagă de ologia păcatelor, iar acest slăbănog s-a făcut el însuşi vrednic de mila lui Dumnezeu cea mare astfel încât a scăpat, după 38 de ani, de boala lui în care zăcea lângă apa pe care un înger al Domnului din când în când o tulbura şi cel care intra în ea întâi după tulburare se făcea sănătos.

 

Duminica aceasta, Hristos stă lângă un izvor, lângă o fântână. Acest popas al lui Hristos lângă o fântână ne face şi pe noi, când suntem în procesiune cu câte un mort, ca acolo unde găsim o fântână în cale să ne oprim şi să rostim o evanghelie. De fapt Hristos ne vorbeşte nouă la fântână, la locul unui izvor, pentru că El este izvorul apei celei vii şi pentru că El, prin cuvântul Lui veşnic, ne dăruieşte nouă putere, hrană, apă vie, aşa precum fântâna izvorăşte necurmat apă din adâncul pământului pentru însetaţii lumii acesteia. Lângă fântână se opreşte pentru că vrea să facă acolo o minune, să convertească, să spună ceva cuiva, pentru ca acel cineva ascultând cuvântul Lui la acea fântână să se poată mişca lăuntric şi să se poată converti la credinţa în El.

Iată vine o femeie la această fântână. Era ceasul al şaselea din zi, ceasul al şaselea socotit de la ora şase dimineaţa când începe ziua, adică ora 12, ora căldurii la apogeu, ora când toţi oamenii stăteau în casele lor ferindu-se de văpaia focului de la miezul zilei; de ce femeia asta merge la apă când nimeni nu iese din casă? Pentru că era foarte păcătoasă, cinci bărbaţi avusese şi acesta pe care îl avea acum Mântuitorul i-a spus că nu îi este bărbat pentru că barbat îi fusese primul, ceilalţi sunt ajutoare, însoţitori pentru ca să nu cădem în ispite din pricina trupului, în păcat de preacurvie. Femeia aceasta, simţindu-se păcătoasă şi fiindu-i ruşine de oamenii din cetate să iasă dimineaţa când mergeau cu toţii la apă, a ales un moment când nimeni nu mai ieşea, ca să nu o vadă nimeni, o apăsa păcatul, o apăsa starea ei vinovată. E mare lucru să te apese conştiinţa pentru păcatele tale, mare lucru să stai cu capul plecat ştiind ce ai făcut, mare lucru să-ţi fie ruşine să te vadă oamenii din sat cunoscându-ţi păcatul. Câţi oameni trăiesc astăzi necununaţi, de exemplu, şi nu au nici o părere de rău, nici o mustrare de conştiinţă, socotind o normalitate lucrul acesta! Câţi oameni nu trăiesc în desfrânare şi socotesc că aceasta este la modă astăzi, câţi oameni înjură pe Dumnezeu şi cred că asta de când lumea este, că aşa au auzit pe părinţii lor şi pe bunicii lor făcând şi alte şi alte păcate, câte nu facem noi, şi stăm cu capul sus ca şi cum am fi creştini autentici şi vrednici de cinste în sat, în parohie, în comunitate. Femeia aceasta se simţea atât de vinovată încât mergea mereu ascunzându-se, ştia că ochii oamenilor sunt ochii lui Dumnezeu, ştia că în cei din jur este prezent ochiul divin care o vede, care o urmăreşte şi care o judecă pentru păcatele sale. Dar tocmai această conştiinţă a ei a făcut-o ca să asculte cuvântul lui Hristos, a făcut-o să se întâlnească cu El, a fost un har pentru ea această ruşine pe care o purta, căci Hristos putea să plece mai departe, să nu se oprească la această fântână, dar El, ca Dumnezeu, cunoştea mustrarea de conştiinţă a acestei femei, cunoştea starea lăuntrică a firii ei, cât era de îndurerată de faptele sale pe care nu le putea şterge pentru că le-a săvârşit şi care erau ca o pată peste viaţa ei. Ştiind Hristos acestea, cum El ne ştie pe fiecare în parte, s-a oprit şi a aşteptat-o. Nu ea L-a întâlnit pe Hristos, ci Hristos a aşteptat-o pe ea. Dar Hristos a aşteptat-o pentru că ea era pregătită pentru întâlnirea cu El. Numai atunci eşti gata să te întâlneşti cu Hristos când te apasă conştiinţa pentru faptele care le-ai făcut, pentru viaţa de dinainte, pentru lepădarea de Dumnezeu, pentru înjurăturile făcute, pentru păcatele toate pe care le-ai săvârşit, când te mustră conştiinţa de durere atunci Hristos te aşteaptă, Hristos te doreşte, Hristos are să-ţi spună ceva şi inima ta este pregătită să-L primească şi să-L asculte.

Femeia a ajuns la fântână şi Hristos a început cuvântul: „Dă-mi să beau!” El era iudeu, născut în Betleem, ea era femeie samarineancă, era o mare vrăşmăşie între samarineni şi iudei, pentru că samarinenii erau un popor semi-idolatru, slujeau şi lui Dumnezeu dar şi idolilor, pentru că strămoşii samarinenilor erau popoare venite de departe şi care au asuprit poporul evreu. Bărbaţii asupritori şi-au luat neveste dintre femeile evreice şi astfel familiile lor s-au format din două religii şi unul slujea idolilor şi celălalt slujea lui Dumnezeu. Ca să fie pace între ei slujeau şi unuia şi altuia, cum se întâmplă în unele familii mixte, cum spunem noi, catolici cu ortodocşi, că se face de două ori Paştele, aşa erau samarinenii. De aceea evreii din Israel, din Iudeea sau Galileea nici măcar nu vroiau să treacă prin Samaria, prin cetatea aceasta, ci o ocoleau, când voiau să coboare din Galileea la Ierusalim, sau să urce din Iudeea în Galileea, ca nu cumva să se spurce intrând în această cetate în care familiile slujeau la doi dumnezei. Mântuitorul însă a venit pentru toată lumea şi El nu a ezitat a intra prin Samaria, mergând în drumul lui spre Ierusalim. Iată-L acum, oprindu-se la fântâna aceasta din Sihar, fântâna făcută de Iacov, patriarhul de odinioară; stătea şi aştepta pe femeie să iasă din cetate, fiindcă El ştia că femeia avea să iasă din cetate la ora amiezii. La interpelarea Lui: „Dă-mi să beau”, femeia s-a oprit îndată şi a zis: „Cum îndrăzneşti tu, iudeu, să ceri apă de la mine, care sunt femeie samarineancă, nu ştii că iudeii nu au legătură cu samarinenii?” Mântuitorul îi răspunde: „Dacă ai şti tu cine ţi-a spus: Dă-mi să beau apă, tu L-ai fi rugat să-ţi dea El apă, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Ce minune! Ce cuvânt i-a spus Hristos! În mintea ei a încolţit deodată ideea salvării din ruşinea ei când a auzit de apă vie, de apă dătătoare de viaţă. Ea, care înseta şi care era cuprinsă de fiorii morţii pentru păcatele sale, când a auzit cuvântul „apă vie”, îndată o rază de lumină a intrat în inima ei şi ea s-a oprit şi a început să continue dialogul cu acest bărbat necunoscut, cu Iisus Hristos. Iar Mântuitorul a purtat-o prin cuvânt până când i-a deschis inima şi i-a arătat păcatul ei spunându-i: „Cheamă pe bărbatul tău aici!” Iată importanţa familiei în relaţia cu Hristos, nu numai femeia trebuie să vină la Hristos ci şi bărbatul. Hristos i-a pus această întrebare ca să-i arate că îi cunoaşte viaţa; şi ea s-a înspăimântat de cuvântul acesta şi a zis: „N-am bărbat”, fiindcă ştia că cel care era în casa ei nu îi este bărbat. Atunci Mântuitorul îi spune: „Ştiu că nu ai bărbat, că cel pe care îl ai acum nu îţi este bărbat”. Auzind acestea, ea s-a gândit în inima ei că acest om care stă în faţa ei nu poate fi decât un mare prooroc, unul de la care să afle un cuvânt pentru viaţa ei, pentru starea ei de tulburare în care se afla, de amărăciune, de spaimă şi I-a zis: „Voi, iudeii, spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii, noi spunem că pe muntele acesta, unde trebuie să se închine oamenii lui Dumnezeu?” Mântuitorul îi vorbeşte că „nici pe acest munte, nici în Ierusalim, ci Dumnezeu ascultă rugăciunea acelora care se închină în Duh şi în Adevăr”. Iar a bulversat pe femeie cuvântul lui Hristos, ea care credea că doar aici este locul închinării adevărate, pe muntele Garizim sau în Ierusalim, unde spuneau iudeii, dar cuvântul lui Hristos a făcut-o pe femeie să meargă mai departe cu întrebarea: „Noi ştim că va veni Mesia, când va veni El ne va spune toate cele ce trebuie să le facem cu adevărat.” Iar acesta a fost momentul sublim al cunoaşterii în care i Se descoperă Mântuitorul. O pregătise în  aşa fel cu discuţia să poată să accepte că Cel din faţa ei este Însuşi Hristos, Mesia: „Eu sunt Acela”. Cuvântul Evangheliei se închee aici, aşa, brusc. Femeia a lăsat găleata la fântână, s-a dus în cetate să spună tuturor oamenilor că a întâlnit pe Acela Care i-a spus tot ce a făcut şi să vină cu toţii să vadă dacă nu cumva Acela e Mesia. Nu i-a fost ruşine de oamenii din sat pentru păcatele ei, vestea pe care a primit-o, chipul lui Hristos a umplut-o de aşa bucurie încât ea s-a făcut mărturisitoarea Lui în cetate şi oamenii au ieşit afară din cetate, ziua în amiază să-L vadă pe Mesia. Aşa-i când te atrage Hristos, când cuvântul Lui converteşte, transformă pe cineva, acel cineva devine el însuşi Hristos, mărturia lui e atât de puternică încât poate scoate din casă pe ceilalţi. Dacă noi ne-am întâlni cu Hristos, dragii mei, în biserică, când ne-am întoarce acasă am scoate din nepăsare şi din necredinţă pe toţi oamenii, pe toţi cei din familia noastră. Ne plângem că nu putem să aducem la biserică pe cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca prezenţa Lui să ne copleşească în aşa măsură încât întorcându-ne acasă să putem să-i scoatem în arşiţa zilei zicându-le: „Veniţi să vedeţi pe Acela Care mi-a spus ce-am făcut” – adică să ne întoarcem acasă cu conştiinţa păcatului, să spunem şi altora ce ne-a spus nouă Hristos, că ne-am mărturisit Lui şi că ne-a iertat de păcatele noastre. S-avem lumina aceasta pe chipul nostru, lumina bucuriei întâlnirii cu Hristos, Cel care ne-a cunoscut păcatele noastre şi ne-a eliberat de ele; atunci oamenii se vor întoarce la Hristos, vor veni la Dumnezeu, oamenii vor dori să afle şi ei cine e Acela Care a reuşit să facă aşa o mişcare lăuntrică, aşa o convertire în inima noastră.

Mântuitorul s-a dus în cetate, a stat două zile şi ce le va fi spus El oamenilor, ne dăm seama, ne închipuim că va fi vorbit foarte mult despre păcatele fiecăruia, despre dragostea lui Dumnezeu care iartă pe toţi oamenii. El cunoaşte tot ce am făcut noi. Odată o femeie păcătoasă a fost adusă la Hristos de nişte cărturari şi farisei, pentru că au prins-o în păcatul preacurviei şi după lege trebuia să fie omorâtă cu pietre. Şi au dus-o la El spunându-I: „Tu ce zici ? ce să facem cu ea?” – fiindcă vroiau să-L prindă dacă nu e împotriva legii –, dar Mântuitorul le spune: „Cine dintre voi e fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi S-a aplecat la pământ, era nisip acolo, şi cu degetul scria pe nisip păcatele celor din faţă, care erau mai aproape de El şi care vorbiseră mai tare şi mai cu foc să o omoare. Dar ei, văzându-şi păcatele scrise pe nisip. au ieşit afară. Au venit în faţă ceilalţi şi aceştia văzându-si scrise şi păcatele lor au ieşit afară şi ei şi femeia a rămas singură la un moment dat. Mântuitorul o întreabă: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi?” Nu mai era nimeni în jur. „Nici eu nu te osândesc, du-te, dar să nu mai păcătuieşti”. Hristos cunoştea păcatele tuturor, Hristos ştia şi în Samaria ce au făcut oamenii. Ei o osândeau pe femeie că e păcătoasă şi nu vroiau să o vadă, şi ea simţea acest lucru, dar ei nu se simţeau păcătoşi pentru că atunci când vezi pe altul, păcatele altuia înseamnă că nu ţi le vezi pe ale tale. Zici; „Vai, ce om păcătos, ăsta în fundul iadului ajunge!” Trebuie să ne vedem păcatele noastre şi să zicem ca Sfântul Apostol Pavel: „Cel dintâi dintre păcătoşi eu sunt”.

În acea cetate Mântuitorul le va fi spus viaţa lor şi ei s-au convertit, au crezut în Hristos şi, spune Evanghelia că, „mult mai mulţi au crezut în cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii – cuvinte cu care s-a încheiat Evanghelia de astăzi.

Dragii mei, aceste cuvinte ni le transmite Biserica şi nouă. Hristos ne vorbeşte şi nouă în parte fiecăruia, Biserica este o fântână de har izvorâtoare în veşnicie, venim la Biserică pentru că avem nevoie de apă vie, de apă dătătoare de viaţă, venim şi gustăm din această apă care este Hristos. Dar venim la biserică şi pentru ca să îi atragem şi pe alţii la El, venim la biserică poate astăzi mai aflăm ceva din viaţa noastră, mai aflăm ceva din păcatele noastre. Vedeţi, uneori în biserică auzim cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată în legatură cu noi, cu faptele noastre şi spunem: „A, dar n-am ştiut că şi ăsta e păcat, iată eram bătrân, muream şi nu ştiam că e păcat”. Dar Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a adus până la vremea asta ca să ascultăm şi să aflăm că suntem vinovaţi. Şi să ne întoarcem acasă avându-L pe El Mântuitor al sufletului nostru. Amin!

 

 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.