Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia La Schimbarea la Față a Domnului: CINE VA AVEA CREDINȚĂ, NĂDEJDE ȘI DRAGOSTE, VA PUTEA VEDEA CEVA DIN DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS
La Schimbarea la Față a Domnului: CINE VA AVEA CREDINȚĂ, NĂDEJDE ȘI DRAGOSTE, VA PUTEA VEDEA CEVA DIN DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Wednesday, 05 August 2020 21:07
There are no translations available.

În vremea aceea, a luat Iisus cu Sine pe

 Petru, pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Și S-a schimbat la față înaintea lor așa încât fața Sa strălucea ca Soarele și hainele Sale se făcuseră albe ca lumina.

 

În ziua acestui praznic luminos, al Schimbării la față a Mântuitorului, Iisus Hristos ne urcă, în mod tainic, prin credință,  pe acest munte sfânt, ca să fim și noi părtași minunii în persoana celor trei apostoli. Fiecare, după darul pe care-l avem, ne așezăm în persoana unuia sau al celuilalt dintre ei, stând să privim dumnezeirea lui Iisus, acea lumină ce învăluie persoana Sa divină. Pentru ca să fim credincioși și statornici în credință și atunci când vom trece prin necazuri, știind că, atunci când trecem prin necazuri, Hristos din noi suferă și pătimește în locul nostru. Știm că suferințele și necazurile noastre ne vin pentru păcatele noastre. Și atunci când noi suferim, de fapt Hristos din noi suferă. Și când Îl vom vedea suferind în persoana noastră, în viața noastră, atunci să nu ne neliniștim, să nu ne pierdem credința în El, știind că, după suferință, vine vindecarea  și normalitatea, după necaz vine bucuria, după moarte vine viața.

Hristos este același și în suferință, pe Golgota, și același este și în slava Taborului, și în slava norului cel înălțat la cer, și în măreția șederii Sale de-a dreapta Tatălui, în Împărăția lui Dumnezeu. El este același Fiul născut din Tatăl din veci prin Care s-au făcut cerurile și pământul și Care va judeca lumea prin cuvântul Său, la sfârșitul veacurilor.

La Evanghelia Utreniei se citește textul de la Luca. La Sfânta Liturghie, de la Matei. Textele sfinte ne spun că Mântuitorul a luat trei ucenici din cei doisprezece pe care-I avea. I-a ales pe aceștia și ne punem întrebarea, de multe ori, poate, de ce pe aceștia și nu pe alții? Sigur, va fi văzut în ei ceva deosebit. Petru era cel mai în vârstă. Era căsătorit când l-a chemat Mântuitorul, avea nevastă, avea o soacră, citim în Evanghelie despre soacra lui Petru. Avea o familie și, când Hristos l-a chemat să vină după El, Petru a lăsat, de dragul lui Hristos, familia sa, împlinind ceea ce Mântuitorul avea să spună mai târziu: cine va lăsa mamă și tată și soție pentru Mine va primi însutit în viața aceasta. Și el a făcut așa: a iubit pe Dumnezeu, lăsând în urmă iubiri mari, iubirea de părinți și iubirea de soție. Pentru aceasta el s-a detașat de ceilalți apostoli și prin aceasta și, mai ales, pentru mărturia pe care el a făcut-o despre Iisus Hristos că este Fiul lui Dumnezeu, el a avut curajul, în numele celorlalți ucenici, să spună, atunci când Hristos i-a întrebat: dar voi cine spuneți că sunt Eu, el a zis: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Apoi ceilalți doi erau frați, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, tatăl lor. Erau împreună cu el cârpind mrejele când Hristos i-a chemat. Și ei l-au lăsat pe tatăl lor, au renunțat și ei la iubirea de părinți și L-au luat pe Hristos. Iacob a fost învrednicit să fie primul dintre apostoli care să fie ucis pentru numele lui Hristos. Irod  a văzut că iudeii îi urau și pe ucenici, după ce a fost răstignit Hristos. Și atunci, ca să facă pe placul lor, a prins pe Iacov, fratele lui Ioan, și l-a omorât, prin aceasta el făcând pe placul iudeilor. Dar Iacov a dat mărturie a credinței sale, fiind primul din cei doisprezece care a murit pentru nădejdea pe care o avea în Dumnezeu. Ioan era ucenicul iubirii, cel care a stat cu capul plecat pe pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină, acela care nu L-a părăsit pe Hristos nici în suferința Lui cea mai grea, ci a rămas la cruce cu Maica Sfântă și cu femeile mironosițe, plângând și însoțindu-L și în moarte pe Prietenul lor, Iisus din Nazaret, timp în care ceilalți ucenici fugiseră de spaimă. Deci acești trei, Petru, Iacov și Ioan, au fost aleși să fie părtași minunii de pe Tabor.

Să ne aducem aminte de cele trei virtuți teologice care sunt credința nădejdea și dragostea, Petru era icoana credinței. Iacov, icoana nădejdii. Iar Ioan, icoana dragostei. Prin urmare, Hristos a urcat cu Sine virtuțile cele mai mari, credința, nădejdea și dragostea, pe muntele Taborului pentru ca să le înveșnicească, să le îmbrace în lumină dumnezeiască. Pentru ca oricine, după aceea, va avea credință, nădejde și dragoste să poată să vadă și acela ceva din dumnezeirea lui Iisus Hristos. Prin urmare, Evanghelia și praznicul de astăzi ne cere tuturor să ne uităm în noi înșine și să vedem dacă credința noastră se apropie sau se aseamănă cu credința Sfântului Apostol Petru. Dacă nădejdea noastră se apropie și se aseamănă cu cea a Sfântului Iacov. Și dacă iubirea noastră de Hristos este asemănătoare în putere, în statornicie, cu cea a Sfântului Ioan, Evanghelistul cel feciorelnic. Și dacă avem în noi aceste virtuți nestricate, ele ne vor ajuta să-L putem vedea pe Hristos și în lumină ca și în suferință. În ambele stadii văzându-L pe Hristos, să vedem în El pe Fiul lui Dumnezeu, fie arătat în slavă, în slava luminii Sale necreate, fie în suferința cea mai grea, pătimind pentru păcatul nostru pe crucea Golgotei.

Cei trei Apostoli au recunoscut pe cei doi profeți care ședeau de vorbă cu Mântuitorul. Nu i-au văzut niciodată, pentru că au trecut sute de ani de la timpul lor. Dar, din dialogul pe care aceștia îl făceau cu Mântuitorul, ei și-au adus aminte din cuvintele pe care le rosteau că unul este Moise și celălalt Ilie, pentru că cei doi vorbeau cu Iisus despre cele ce se vor întâmpla cu El în Ierusalim nu peste multe zile. Despre patima Lui vorbeau și fiecare Îi aducea aminte Mântuitorului: Doamne, știi că am vorbit despre Tine atunci  când am scos poporul din Egipt și l-am trecut prin Marea Roșie. Am închipuit prin trecerea Mării Roșii Iordanul în care Tu ai intrat și Te-ai botezat. Când am dus poporul evreu și eram aproape să-l trec în Canaan, peste Iordan, i-am spus că un proroc mai mare ca mine le va da lor Dumnezeu. Despre Tine vorbeam. Ilie, la fel: Doamne, altarul pe care eu l-am ridicat pe Carmel și jertfa pusă acolo pe Tine Te-au închipuit. Tu vei pătimi în Ierusalim pe cruce, dar lemnul crucii eu l-am purtat pe brațele mele și l-am așezat pe muntele Carmel, punând pe el jertfa care a fost mistuită cu foc. Tu erai jertfa la care, uitându-se poporul cel pierdut în păcatul idolatriei, s-a întors către Tine și a devenit credincios, ucigând pe cei care l-au dus în rătăcire, 850 de slujitori ai lui Baal și ai Așerei, tăindu-le capul la pârâul Chișon.

Petru și ceilalți ucenici, auzind aceste discuții dintre cei doi profeți și Hristos, și-au adus aminte, pentru că era foarte vie în mintea lor amintirea lui Ilie și a lui Moise. Au auzit de multe ori poporul zicând: Moise a spus așa: dacă bărbatul își lasă femeia și ia pe alta etc., Tu ce zici? Sau despre Ilie când, la întrebarea Mântuitorului: Cine zic oamenii că sunt Eu?, aceștia răspundeau: unii spun că Tu ești Ilie. Sau, altădată, Iisus le spunea că Ilie a și venit în persoana lui Ioan  pe care ei l-au ucis, acela care a fost Înaintemergătorul venirii lui Hristos. Deci aceste persoane erau foarte vii în conștiința Apostolilor. Acum, când erau pe Tabor și au apărut cei doi profeți, foarte lesne le-a fost ucenicilor să-i recunoască și să-i asculte cu plăcere, deși cu mare teamă. Sfântul Petru, copleșit de această măreție a slavei dumnezeiești, nu a știut să zică altceva decât: Doamne, este bine să fim aici! Să rămânem în acest rai și să facem trei colibe, una Ție, una lui Moise și una lui Ilie. Mântuitorul i-a spus: e frumos ceea ce tu gândești. Dar noi trebuie să coborâm de aici, pentru că ne așteaptă la baza muntelui bolnavii. Acolo avea să fie un tată cu un copil bolnav care-i chinuia pe ceilalți ucenici rugându-i să-i vindece copilul, dar aceia nu puteau. Coborând de pe munte, fața Lui și a ucenicilor încă strălucea de lumina care nu se ascunsese de la ochii oamenilor.

Iată, acesta este Praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului. Biserica devine astăzi muntele Taborului. La fiecare sărbătoare, Biserica devine locul spiritual, o imagine a locului geografic în care s-au petrecut minunile pe care le sărbătorim. Acum sărbătorim Schimbarea la Față. Biserica reprezintă deci Taborul. Noi am urcat pe acest munte, în acest loc sfânt unde Hristos cu Moise și cu Ilie stau de vorbă despre patimile Sale. Iar noi, fiecare, în chipul unuia sau altuia din Apostoli, stăm uimiți și înfricoșați în biserică privind slava lui Hristos și ascultând dialogul dintre El și profeții Vechiului Testament. Da, așa stăm în biserică, cum îi vedem pe ucenici în icoana Praznicului stând cu teamă și uitându-se la Hristos, cu mâna la ochi de prea multă lumină să nu orbească. Așa trebuie să ne uităm noi în biserica la icoana lui Hristos, cu această evlavie cu care cei trei au stat pe Tabor. Iar coborând de pe acest munte în vale, la ai noștri, ei să vadă că fața noastră încă strălucește, să vadă în viața noastră o schimbare, o lumină, nu o întunecare. Să nu ne vadă întorcându-ne la fel cum am plecat de acasă sau mai răi. Ci schimbați în bine, aceasta este taina Schimbării la Față a Mântuitorului care a schimbat în bine pe cei trei ucenici prezenți pe Taborul cel Sfânt. Amin!

 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.