Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii: PLECAREA DEPARTE A STĂPÂNULUI ESTE O ICOANĂ A ÎNDELUNGII RĂBDĂRI A LUI DUMNEZEU
Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii: PLECAREA DEPARTE A STĂPÂNULUI ESTE O ICOANĂ A ÎNDELUNGII RĂBDĂRI A LUI DUMNEZEU
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Friday, 04 September 2020 17:46
There are no translations available.

„Apoi a săpat un teasc, a clădit un turn de

pază și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”.

 

Duminica a 13a după Rusalii ne pune înainte această parabolă în care este ascunsă istoria mântuirii lumii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin toate parabolele, prin toate povestirile și întâmplările de care se folosește în învățătura Sa, a dorit să zugrăvească vremea mântuirii pe care El a adus-o sau care a venit odată cu întruparea Sa. De asemenea, toată istoria lumii de la creația ei, de la căderea în păcat și până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos Care S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria și a luat chipul nostru pentru ca să ne mântuiască, să ne îndumnezeiască, făcându-ne trupul să fie vrednic a sta la dreapta Tatălui întru înălțime.

Între multele parabole pe care le rostește Mântuitorul, iată una foarte mult grăitoare, atât de ușor de înțeles de către noi, oamenii, dacă facem o legătură între textul ei și ceea ce s-a întâmplat în istoria acestei umanități cu Iisus Hristos. Pilda pe care o spune Mântuitorul este în legătură cu un stăpân  care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard ca să nu o strice mistreții sau vulpile, a săpat un teasc, a ridicat un turn de pază și apoi a încredințat-o unor lucrători, iar el s-a dus departe. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această plecare departe a stăpânului este o icoană a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu Care, după ce ne-a oferit creația întreagă dându-o lui Adam spre pază și îngrijire, spre aducere de roade, El s-a retras, știind că noi ca oameni nu putem să lucrăm această vie pe care El a sădit-o. Noi, ca oameni, nu putem să ne îngrijim de sufletele noastre, căci inima noastră este această vie pe care Dumnezeu a zidit-o și a împrejmuit-o cu gard ca să nu o atace duhurile rele. Plecarea departe a stăpânului înseamnă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu Care, știind că suntem neputincioși, nu a vrut să vadă și să se întristeze observând cât de neputincioși suntem în a gestiona această creație, această vie pe care El a sădit-o. Încă de când a plecat stăpânul și a dat lucrătorilor via aceasta, s-a gândit că roadele pe care ei le vor  aduce nu-i vor fi plăcute. Vor fi roade rele, struguri acri. De aceea, când trimite slujitorii ca să ia roadele, lucrătorii, știind ce roade au adus, nicidecum n-au dorit să ofere aceste roade stăpânului. Dimpotrivă, au alungat pe slujitori. Pe unii i-au omorât, pe alții i-au ucis cu pietre, cum spune Evanghelia. Și iarăși a trimis stăpânul pe alții, dar și acestora tot așa le-au făcut lucrătorii.

Dacă ne ducem cu gândul la perioada Vechiului Testament, când Dumnezeu a trimis profeți, slujitori ai Săi care să aducă roadele viei pe care El a sădit-o, observăm că acești profeți au avut parte de același tratament de care au avut parte slujitorii din parabola Mântuitorului: au fost omorâți, au fost alungați, oamenii s-au purtat rău cu ei, știind că nu au ce să le ofere, știind că faptele credinței lor sunt slabe și nevrednice de ceea ce Dumnezeu așteaptă de la ei. În final, parabola spune că stăpânul a trimis pe fiul său, crezând că oamenilor le va fi rușine de el și-i vor da roadele muncii, roadele viei. Dumnezeu adică trimite pe Fiul Său la plinirea vremii, pe Iisus Hristos, Domnul nostru, să Se întrupeze din Sfânta Fecioară Maria, să vină printre noi, oamenii, ca să culeagă El Însuși, ca Fiu al Stăpânului, ca Moștenitor al acestei vii, roadele ei. Dar Mântuitorul, vorbind în chip profetic despre ceea ce avea să se întâmple cu El Însuși nu peste multă vreme, a arătat în pilda aceasta că El, Dumnezeu fiind și știind cum vor reacționa oamenii în final cu Sine, a zis că acești slujitori au scos afară din vie pe fiul stăpânului și l-au omorât, socotind că via va fi de acum a lor. Așa s-a întâmplat și cu Iisus Hristos: a fost scos afară din Ierusalim, din această vie care era cetatea Ierusalimului ca un simbol al creației desăvârșite a lui Dumnezeu în mijlocul căreia trona templul lui Solomon, frumusețea Ierusalimului pe care avea să o plângă Mântuitorul stând pe muntele Eleonului și zicând: Ierusalime, Ierusalime, am vrut să te strâng la sânul Meu, așa cum strânge găina puii sub aripile sale și nu ai vrut. Frumusețea cetății sfinte izbea ochii călătorilor și de ea Apostolii se minunau, arătându-I Mântuitorului cetatea în razele soarelui scăldându-se și zicându-I: Doamne, iată ce clădiri, iată ce ziduri, iată ce frumusețe este Ierusalimul! Atunci Mântuitorul le răspunde: piatră pe piatră nu va mai rămâne aici în această cetate, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării ei. Ei bine, această realitate Hristos a arătat-o în chip tainic prin parabola pe care a rostit-o cu această vie și cu acest moștenitor  pe care slujitori l-au omorât. Mântuitorul îi întreabă pe cei care-L ascultau, pe evreii care mai târziu aveau să facă cu El același lucru: ce credeți că va face stăpânul acelor lucrători? Iar ei I-au răspuns, osândindu-se pe ei înșiși, asumându-și pedeapsa prin însăși gura lor: pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la vremea lor. Aici, dar, este ascunsă istoria de după moartea Mântuitorului pe cruce, când Dumnezeu avea să pedepsească poporul evreu cu robia cea amară, cu distrugerea templului, cu moarte cumplită. Iar această vie, care este Biserica Lui, să o dea neamurilor, altor lucrători, care Îi vor aduce roade la vremea lor. Și această predare a viei altor lucrători va face ca în final, prin această vie, să se mântuiască și poporul căruia i-a fost încredințată ea la început, adică poporul evreu. De aceea Mântuitorul încheie Evanghelia cu piatra din capul unghiului care este El însuși. Piatra din capul unghiului unește două laturi care se înclină una în fața celeilalte și această piatră din capul unghiului este Hristos. Iar cele două pietre sau ziduri reprezintă poporul evreu căruia i s-a încredințat via și care nu a fost în stare să o îngrijească și neamurile, adică noi, păgânii care, prin Hristos, ne unim cu acest popor și aducem roadele binecuvântate, cerute și așteptate de Dumnezeu din această vie care este Biserica Dumnezeului celui viu și pe care El a zidit-o Dumnezeu a închipuit-o la început prin creația pe care a făcut-o și care era foarte bună în cele șase zile, în mijlocul căreia a așezat pe om ca o coroană a creației Sale, icoană a arhiereului Bisericii lui Hristos care o va conduce spre roadele mântuirii și a dreptei credințe în care vor trăi membrii Bisericii, credincioșii creației Sale.

Această Evanghelie e atât de frumoasă și e atât de limpede de înțeles. Cu noi înșine se petrece în viața noastră această Evanghelie, pentru că și noi am fost creați de Dumnezeu și de la noi așteaptă Dumnezeu roade. Uneori ne-am purtat cu trimișii lui Hristos, cu preoții, cu părinții noștri trupești sau spirituali, cu duhovnicii noștri, poate și noi ne-am purtat așa cum s-a purtat acest popor, împotrivindu-ne lor. Știind că nu le putem oferi roade bune, în loc să le dăm roadele noastre slabe, mai degrabă am ales să ne împotrivim și să-i omorâm. Vine însă la noi Fiul Stăpânului, Iisus Hristos, și așteaptă ca, prin pocăință, prin părere de rău, să ne cerem iertare pentru ce am făcut cu trimișii Lui și să aducem roadele care I Se cuvin.

Privind la viețile sfinților, observăm că ei au adus roadele pe care le-a așteptat Hristos. Iar noi suntem chemați ca, învățând din viața sfinților pe care îi pomenim în fiecare zi, să aducem roade binecuvântate și plăcute lui Dumnezeu în viața noastră. Nimeni să nu se afle cu roade rele, cu struguri acri de care să-i fie rușine ca să-I ofere lui Dumnezeu. Când auzi pe cineva că este împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu, că înjură, acela întotdeauna are roade acre în viața lui, adică nu are viață duhovnicească. Și pentru că nu are viață duhovnicească, acela ucide pe slujitorii stăpânului, îi vorbește de rău, tot timpul este împotriva Bisericii. Uitați-vă la viața acelora care luptă împotriva Bisericii că roadele credinței lor sunt rele, sunt acre, sunt nevrednice. Și știind că nu pot să-I ofere lui Dumnezeu faptele credinței, Îi oferă pietre, pumni, scuipaturi și batjocuri care pot să se izvorască doar din o astfel de inimă care nu împlinește cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii credincioși, însă, au reușit altfel și au adus lui Dumnezeu jertfa vieții lor, trupurile lor ca o pârgă, viața lor ca o roadă plăcută lui Dumnezeu cu care Iisus Hristos să Se poată lăuda înaintea tronului Tatălui Său ceresc,

Prin roadele bune ale credinței adevărate, arătăm că suntem urmași ai Jertfei lui Iisus Hristos, suntem roadele morții Lui pe cruce pentru noi. Și aceasta o așteaptă de la fiecare dintre noi în parte. Iar viața de creștini tocmai aceasta este: aducerea  roadelor pe care, atunci când Stăpânul ni le cere, noi să I le oferim cu mărinimie, cu bucurie, așa cum aștepta stăpânul din parabola de astăzi să-i ofere slujitorilor săi sau fiului său lucrătorii cărora el le-a încredințat via lui spre grijă. Amin!

 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.