Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 12-a după Rusalii: DACĂ AVEM O VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ, ATUNCI TRĂIM MEREU NELINIȘTEA CEA BUNĂ
Cuvânt la Duminica a 12-a după Rusalii: DACĂ AVEM O VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ, ATUNCI TRĂIM MEREU NELINIȘTEA CEA BUNĂ
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Friday, 04 September 2020 18:27
There are no translations available.

Duminica a 12 a după Rusalii ne pune înainte Evanghelia cu un tânăr neobișnuit între tineri, unul

care voia să moștenească Împărăția cerurilor, unul care dorea să aibă viața veșnică, unul care dorea să nu mai moară. Auzise despre Iisus Hristos și despre Împărăția Lui nemuritoare pe care o va înființa, dorind și el să fie un cetățean al acestei împărății. Deși nu înțelegea, cum nici Apostolii n-au înțeles la început, taina acestei Împărății, totuși își punea întrebări cu privire la rostul vieții sale trecătoare, pământești, și a celei veșnice. Prin urmare, el se apropie de Iisus. Un tânăr se apropie de Iisus! Ce lucru rar în viața omului, ca în tinerețe să te apropii de Iisus! De obicei în biserică se află cei mai mulți oameni în vârstă care vin să se apropie de Iisus. Și fiecare știe cât, în tinerețe, s-a apropiat de Iisus sau cât nu s-a apropiat de Iisus. Fiecare ne știm anii dinainte de căsătorie sau după, cât de mult iubeam a veni la biserică sau cât nu.

 

Pretutindeni, tinerii vin rar la Iisus. Tinerii se apropie foarte greu de Iisus Hristos. Și totuși iată unul care se apropie, unul care, deși împlinea poruncile cele mai grele, poruncile cele pe orizontală, de respect, de iubire față de semeni, față de părinți și față de trupul propriu. Iată un tânăr care le împlinea pe acestea, unul care este foarte rar de găsit astăzi. Și nu numai astăzi, ci întotdeauna au ost rari tinerii care să poată să împlinească aceste porunci: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta, să iubește pe aproapele tău ca pe tine însuși.

Acest tânăr din Evanghelie era unul deosebit, unul care a răspuns că din tinerețile sale le-a păzit. Pe măsură ce omul tânăr împlinește poruncile lui Dumnezeu cu scumpătate, el ajunge la conștiința că tot mai trebuie să facă ceva, că nu a făcut de ajuns. Omul care zice: am făcut tot ce trebuia, acela înseamnă că multe lucruri nu le-a făcut cum trebuie. Însă omul care pe toate le face se luminează, își vede lăuntrul lui, își vede neputința lui și își dă seama că tot mai are ceva de făcut, că ce a făcut nu era nici ceea ce era dator să facă. El nu se laudă cu faptele lui, nu se laudă cu credința lui, nu se laudă cu inima lui, cu viața lui, ci se gândește că ceva îi lipsește. Vedeți, dacă venim la biserică, dacă ne aprofundăm  inima și mintea noastră în citirea Sfintelor Scripturi și în cărțile duhovnicești care explică Sfintele Scripturi, dacă avem o viață duhovnicească, atunci avem mereu această neliniște bună, cum spun Părinții Bisericii. Să ai această neliniște bună, să fii nemulțumit de tine însuți și să te întrebi ce mai trebuie să împlinești.

Tânărul din Evanghelie avea o problemă pe care nu și-o descoperise, avea inima legată de avuțiile sale de care nu se putea desprinde. Făcea milostenii, iubea părinții. Când e vorba de iubit părinții înseamnă că-i ajuți, le faci daruri, cheltui din averea ta, cheltui din banii tăi ca să le întorci într-o măsură dragostea lor, jertfa lor pe care au făcut-o ca să te nască și să te crească. Dar tânărul din Evanghelie avea o problemă pe care el nu o putea pătrunde și cunoaște, de aceea s-a legat de Mântuitorul ca să-L întrebe ce-i mai lipsește. Și Mântuitorul i-a descoperit ceea ce mai avea în viața lui nepotrivit cu voia lui Dumnezeu.

Venim la biserică ca să ne apropiem de Hristos. Când venim la biserică ne pregătim pentru asta cu evlavie, cu haine curate, cu ajunare, cu iubire față de semeni mai întâi, iertându-ne unii altora și apoi aducând darul la altar, ca să poată fi primit de Dumnezeu. Să știm bine că preotul poate să primească darul nostru, dar nu întotdeauna darul nostru este primit de Dumnezeu. Că dacă venim la altar certați cu cineva, nefiind împăcați cu cineva, preotul poate să ne primească darul, dar Dumnezeu nu. După cum când ne împărtășim, preotul poate să ne dea Trupul Domnului, Sfânta Împărtășanie, dar Dumnezeu nu. Și e groaznic când primim doar din mâna preotului și nu și din dragostea lui Dumnezeu. Că atunci acea fărâmă de har care este Trupul lui Hristos este spre osânda noastră și nu spre bucuria noastră.

Venim dar la biserică și ne apropiem de Hristos oarecum pregătiți. Totuși avem un gând care ne macină, ceva ne lipsește. Ce îmi mai lipsește, aceasta este întrebarea pe care trebuie să o avem când intrăm mereu în Casa Domnului, când venim la Liturghie, când venim la rugăciune în biserică. Doamne, ce îmi mai lipsește? Când omul își pune întrebarea aceasta, înseamnă că gândul lui este spre mântuire și Dumnezeu privește cu iubire un astfel de suflet. În altă Evanghelie, un text paralel cu acesta spune că Iisus l-a iubit pe acest tânăr, privindu-l ce dorință are el.

Vinde-ți averile, i-a zis Iisus. Dar el s-a întristat, pentru că nu a avut puterea să împlinească și această poruncă pe care i-a dat-o Hristos. Poruncile Domnului sunt cele care ne mântuiesc pe noi, împlinirea lor este mântuirea noastră. La nunta cea din Cana, Maica Domnului a spus mesenilor de la ospățul nunții să facă tot ce le va spune El, adică Hristos. Iar ce ne va spune El sunt porunci pentru noi. O poruncă a fost aceasta pe care a rostit-o către tânărul din Evanghelie: Vinde-ți averile și urmează-mă! Dar el nu a reușit să împlinească porunca. Ucenicii s-au speriat când au văzut un tânăr atât de credincios că pleacă, părăsindu-L pe Hristos. Ei s-au gândit întristându-se: cine poate să se mântuiască? Și-au dat seama că mântuirea este un act foarte greu care atârnă și de voința omului. Omul nu poate să se mântuiască, este cu neputință la oameni lucrul acesta, le spune lor Iisus. Dar toate sunt cu putință la Dumnezeu.

Cei care se apropie cu evlavie de Iisus Hristos Îi pun întotdeauna întrebarea capitală: ce trebuie să fac? Că dacă nu ne punem întrebarea acesta, ci stăm liniștiți acasă, suntem dintre aceia care zic: nu am lovit pe nimeni, nu sunt certat cu nimeni, am făcut milostenii și toate celelalte. Oameni credincioși, de altfel, dar care socotesc că au făcut totul și că nu mai au nevoie să se apropie de Hristos ca să-L mai întrebe ce le lipsește ca să se mântuiască. O, câți oameni nu sunt în lume astăzi astfel, oameni care spun că sunt credincioși, dar nu au nevoie să se apropie de Hristos, oameni suficienți, oameni care cred că au ajuns la vârful scării creșterii duhovnicești și așteaptă numai pasul în sânul lui Avraam, în Rai, să-l facă. Ce viclean e diavolul! Dar dacă am veni la biserică cu întrebarea aceasta: ce îmi mai lipsește?, Dumnezeu ne-ar spune fiecăruia în parte ce trebuie să facem. El are un  răspuns la problema fiecăruia dintre noi. El știe fiecăruia ce trebuie să ne șoptească printr-un gând tainic în urma unei predici, a unei cântări, a unui gest ritualic din biserică. El poate trezi conștiința noastră, aducându-i un răspuns la o întrebare fără răspuns pe care o avem și cu care venim la biserică. Astfel, plecăm acasă cu o hotărâre nouă de a ne schimba viața sau ceva din viața noastră, potrivit cu ceea ce am auzit că nu e după voia lui Dumnezeu sau că mai trebuie să facem.

Cu fiecare venire la biserică, să ne întoarcem acasă nu întristați, niciodată întristați că ceea ce am auzit ar fi imposibil să facem. Că ni s-a cerut ceva prea greu și nu dorim  să împlinim acel lucru. Să nu plecăm întristați niciodată din biserică, ci plini de bucurie, de bucuria aflării răspunsului la întrebarea care ne scoate din casă, ne ridică din patul nostru și ne mână către Hristos, ca, apropiindu-ne de El, să putem afla răspunsul mântuirii noastre. Amin!

Last Updated on Friday, 04 September 2020 18:30
 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.