În textul Evangheliei din Duminica a 5-a după Rusalii este

Dacă ne ducem cu mintea la Adam și Eva, protopărinții noștri care, după ce au fost creați de Dumnezeu în acea stare paradisiacă desăvârșită în care se întâlneau cu Dumnezeu cu bucurie, au ajuns, după ce au primit să dialogheze cu diavolul care a semănat în inima lor gândul cel rău a mândriei, să fugă de la fața lui Dumnezeu, să se ascundă, să nu-i vadă Dumnezeu. Ce asemănare sau ce legătură tainică este între ascunderea în morminte a acestor doi oameni îndrăciți, supuși puterii celui viclean, și protopărinții noștri, Adam și Eva, care s-au ascuns ca să nu-i vadă Dumnezeu Tatăl! Cu toate acestea, Dumnezeu i-a căutat. În răcoarea serii, Dumnezeu Se preumbla prin grădina Raiului și a strigat: Adame, unde ești? Așa Mântuitorul, în Evanghelia de astăzi, a trecut Marea Galileii, plecând din patria Sa, cum era numit Capernaumul și celelalte cetăți care erau pe malul lacului Ghenizaret spre Galileea, și a trecut dincolo, pe partea opusă, în ținutul Decapolei. Aici, în Gadara, erau acești doi oameni supuși puterii celui rău și care se ascundeau de oameni, se ascundeau de Dumnezeu în morminte. Evanghelia spune că acești doi îndrăciți ieșeau din morminte foarte furioși, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Atunci când te stăpânește diavolul, ești foarte furios. Ați văzut oameni furioși, ați văzut femei furioase, ați văzut creștini furioși? Ce contradicție! Un creștin furios, adică un purtător de Hristos, că asta înseamnă a fi creștin, și în același timp să fii demonizat, adică apăsat de satana. Să fii furios, ieșind din morminte, din locuri ale putreziciunii, din locuri ale respingerii, datorită mirosului celui greu din morminte, datorită întunericului din morminte. Acolo este locul celor furioși, acolo este odihna lor: în morminte! Și erau spaimă pentru cei din jurul lor. Ați văzut vreodată oameni furioși, mai ales bețivi, oameni supuși alcoolului care să fie spaimă pentru oricine? Să te ferești de astfel de oameni, să nu dai ochii cu ei ca să nu ți se întâmple vreun rău? Ei, bine, cu astfel de oameni a avut Hristos a face. La astfel de oameni a venit El, traversând marea din țara Lui. Ce imagine frumoasă a întrupării Mântuitorului, a venirii Lui din cer, din patria Lui, pe acest pământ! Capernaumul este țara Lui, icoana Țării lui Dumnezeu, a Raiului. Și-a lăsat țara Lui, a lăsat patria Lui, a trecut marea, adică a venit la noi, pe pământul acesta chinuit de diavolul.

Pe țărmurile Gadarei era o turmă de porci păscând nepăsătoare la prezența Mântuitorului. Ce icoană a lumii care nu se sinchisește să se oprească din adulmecarea pământului și din privirea mereu în jos la cele trecătoare atunci când Hristos Se face prezent, când Hristos e aproape de ea! Așa a fost starea lumii, a umanității, când Hristos a venit pe pământ. Când Hristos a trecut marea din Țara Lui și a venit pe pământul acesta copleșit de suferința și apăsarea celui viclean, ne-a găsit pe noi oamenii furioși, periculoși pentru semeni, a găsit o mulțime de oameni nepăsătoare de venirea Lui. Oameni care nu L-au cunoscut pe El că a venit, care nu L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. Și ce a făcut Hristos dincolo? A vindecat pe cei doi îndrăciți, adică i-a eliberat de sub puterea celui viclean. Hristos a venit să ne slobozească din legăturile păcatului, din legăturile diavolului. Hristos face  o rupere, o eliberare a sufletului de sub puterea celui viclean.

Dar s-a întâmplat ceva de neînțeles în întâmplarea din Evanghelia de astăzi. Duhurile rele L-au rugat pe Hristos să nu le arunce în adânc, să nu le facă fără de lucrare, ci să le îngăduie să intre în turma de porci. Hristos le-a îngăduit nu că El ar asculta de rugămințile demonilor, ci pentru că a vrut să arate prin aceasta ce se întâmplă cu umanitatea, cu lumea, cu noi, atunci când El vine în mijlocul nostru. Pe unii Hristos îi mântuiește, îi eliberează din păcate, iar alții se demonizează, se îndrăcesc. Mai mult, Hristos a venit în lume să o împartă: din cinci care sunt într-o casă, doi vor fi împotriva la trei și trei vor fi împotriva la doi, nora va fi împotriva soacrei și soacra împotriva norei, părinții împotriva copiilor și copiii împotriva părinților. Ceea ce înseamnă că prezența lui Hristos înseamnă o dezbinare în umanitate, o împărțire a ei.

Turma de porci s-a aruncat în mare și a pierit. Prezența lui Hristos înseamnă mântuirea numai a unora, de aceea auzim în cadrul Sfintei Liturghii, când preotul prezintă ofrandele de pâine și vin înaintea lui Dumnezeu rostind cuvintele Mântuitorului: Acesta este sângele Meu care pentru voi și pentru mulți se varsă… Adică nu pentru toți sau nu toți au parte de vărsarea sângelui Său, ci numai o parte din oameni. Oare se poate întâmpla ca, în biserică fiind, să nu ai parte de această iertare a lui Hristos, de această eliberare de patimi, de această apăsare a celui viclean? Noi suntem aici ca odinioară cei din Gadara. De dincolo de țărmul mării, Hristos vine la noi. Hristos e în mijlocul nostru. El vine să ne vindece. Când ne simțim povara inimii apăsându-ne prea greu, strigăm către El ca să ne elibereze, așa cum orbii de odinioară strigau: Iisuse, miluiește-ne! Sau leproșii: Ai milă de noi, Fiule al lui David! Adică, vindecă-ne, slobozește-ne de bolile care ne copleșesc și care ne țin departe de comuniunea cu semenii noștri.

Suntem pe acest țărm al Mării Galileii în care lucrează cel viclean. Vine la noi Hristos și ne găsește aici, vrând să ne vindece. Numai că se întâmplă un lucru foarte interesant și cutremurător deodată: când Hristos vindecă pe cineva, altcineva se face mai rău. Dacă Hristos scoate din patimă pe cineva, acea patimă intră în altcineva care e nepăsător, care doarme, care se gândește la cele ale pământului, la cele de acasă, la grădina lui, la animalele lui, la lucrurile pe care le-a lăsat acasă și nu este atent la prezența lui Hristos cea mântuitoare. Și ne întoarcem acasă uneori mai răi decât am venit. Uneori câte cineva observă aceasta și spune: de ce să merg la biserică? Uite, cutare merge și când se întoarce înjură parcă mai tare. Adică se întoarce demonizat de la biserică și nu pentru că Biserica l-a demonizat, ci pentru că nepăsarea lui, lenea lui duhovnicească, necredința lui, gândurile care l-au măcinat și care i-au furat atenția de la Liturghie l-au făcut să se întoarcă acasă mai rău decât a venit la biserică. Asta înseamnă că Hristos a fost prezent la biserică și că în biserică au fost oameni care s-au mântuit, care s-au eliberat de gânduri rele, de păcate, de diavolul, dacă alții pleacă mai răi acasă. S-a produs în biserică o mișcare a duhurilor, o tulburare a diavolului care, ieșind din unii, a intrat în alții. De aceea trebuie să fim cu foarte mare atenție și evlavie în biserică: mereu în rugăciune, mereu atenți la Hristos, lepădând grija cea lumească. Aceasta se aude când preotul, ieșind cu cinstitele daruri, Îl arată pe Hristos, Cel Care merge la patimă, Cel Care ia asupra Lui păcatele noastre. De aceea, când preotul iese cu cinstitele daruri, noi predăm lui Hristos păcatele noastre. El ia din noi duhurile cele rele și le nimicește în moartea Lui pe cruce.

Fie ca aceste tainice lucrări mântuitoare pe care Hristos le-a ascuns în întâmplarea din Evanghelia de astăzi și care se regăsesc în fiecare întâlnire a noastră cu Hristos să ne fie tuturor spre mântuire. Să fim părtași vindecării sufletești, așa cum au fost cei doi oameni părtași eliberării de a mai sta în morminte, de a mai fi furioși și de a mai fi spaimă semenilor lor. Amin!