În Duminica lăsatului sec de carne sau Duminica înfricoșatei judecăți aflăm un adevăr de mare însemnătate pentru

Omul, în timpul vieții sale pământești, are putința, prin voința lui liberă, să aleagă locul pe care să-l moștenească după moarte. Omul are o șansă uluitoare de a moșteni Împărăția lui Dumnezeu făcând un lucru foarte simplu: făcând milostenie, făcând faptele credinței, văzând pe Dumnezeu ascuns în fiecare semen al său, în toată creația. Când ajută prin milostenii pe semenii lui, omul socotește că prin aceasta pe Dumnezeu Îl ajută. Un proverb românesc spune foarte clar și simplu acest adevăr etern: cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută, ceea ce înseamnă că, atunci când un om face o milostenie, pe Dumnezeu Îl împrumută cu acea milostenie. Și Dumnezeu e dator să-i întoarcă împrumutul. Nu că Dumnezeu ar avea nevoie de la noi de ceva, dar când Îi oferim ceva printr-un semen de-al nostru, atunci El Se simte dator să ne întoarcă împrumutul pe care I L-am făcut.

Evanghelia judecății din urmă e atât de simplu de înțeles pentru fiecare dintre noi, pentru că Dumnezeu S-a folosit de un exemplu practic, mai ales din locul geografic în care El S-a întrupat. Acolo cei mai mulți iudei erau păstori și cunoșteau bine că seara nu puteau să lase spre înnoptare oile împreună cu caprele, ci trebuia să le separeu, pentru ca să poată fiecare să se odihnească liniștit. Mântuitorul aseamănă a doua venire a Lui în lume sau sfârșitul veacurilor cu o astfel de împărțire pe care o va face între oameni, precum păstorul desparte oile de capre, punând oile de-a dreapta, iar caprele, de-a stânga. La învierea de obște, toți cei care au plecat din lumea aceasta, din toate veacurile, și care sunt puși în morminte ca într-un dormitor în așteptarea învierii, vor ieși de acolo, așa precum Lazăr a ieșit din mormânt, sau precum Hristos a înviat. Noi toți suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Și precum Hristos a fost cu trupul în mormânt trei zile, iar cu sufletul a fost în iad, eliberându-i pe cei de acolo și ducându-i în Rai, în același timp fiind cu Tatăl deopotrivă pe scaun și cu Duhul Sfânt în cer, așa și omul, când moare, cu trupul este în pământ, în aceste trei zile care înseamnă timpul de la moartea omului până la învierea lui – care pentru unii poate să fie de mii de ani, cum este pentru cei care au murit de demult, pentru alții poate fi un ceas, dacă vor fi îngropați în morminte cu un ceas înainte de sfârșitul veacurilor –, iar sufletul său merge la judecata lui particulară.

Când cerul se va despica și Hristos va veni pe nori de slavă, toți cei din morminte vor ieși afară. Pentru acela care de curând fusese înmormântat, trei zile de ședere în mormânt se vor concentra în timpul lui scurt pe care l-a avut spre odihnă. Pentru alții mai de demult îngropați, cele trei zile ale lor vor fi expresia timpului scurs pentru vremelnica lor odihnă. La învierea de obște, sufletele lor care reprezintă suflarea lui Dumnezeu, se vor întoarce în trupurile lor și vor învia, precum Hristos a înviat din mormânt a treia zi, după Sfânta Scriptură. Asemenea lui Hristos Care a ieșit cu totul afară din mormânt, nestricând pecețile, așa și toți morții vor ieși din morminte, fără ca să se arunce pământul de o parte, fără să se știrbească ceva din mormintele lor, ci vor ieși în trupuri nemuritoare ca al lui Hristos la înviere. Și vom sta cu toții înaintea lui Dumnezeu ca să ne împartă pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Cei care au murit în credință și au fost iertați de păcatele lor vor fi așezați în dreapta, iar ceilalți vor fi așezați în stânga. Va fi astfel o despărțire pe vecii vecilor. Până atunci vom fi împreună cu trupul cu părinții noștri în cimitir. Cel puțin cu trupul vom fi împreună, deși cu sufletul se poate să nu fim împreună, căci Dumnezeu ne așază pe fiecare, după moarte, în Împărăția Luminii sau în locurile întunecoase în care se chinuie duhurile rele. Dar, după învierea de obște, ne vom despărți unii de alții și cu trupurile, fiecare stând după cum Dumnezeu îi va așeza și îi va judeca. Vom rămâne pentru totdeauna fie moștenind Împărăția Cerurilor, fie chinuindu-ne veșnic cu diavolii și îngerii lui.

Evanghelia înfricoșatei Judecăți este pusă în antecamera Postului Mare. În următoarea săptămână, gândul la moarte și la judecata lui Hristos trebuie să ne îndrepte spre calea de introspecție a sufletului, de pătrundere înlăuntrul nostru și de rugăciune stăruitoare înaintea lui Dumnezeu: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! În primele zile din Postul Mare, în fiecare seară de luni până joi, la Pavecernița Mare se adaugă și părți din Canonul cel Mare când vom repeta de nenumărate ori acest cuvânt: miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! Vom fi conștienți și suntem conștienți că, a moșteni Împărăția lui Dumnezeu nu este atât de simplu și totuși este atât de ușor pentru omul care vrea într-adevăr să ajungă la Înviere. Acum murim prin păcatele noastre, suntem morți, ne pregătim prin pocăință să înviem din moartea păcatului, iar Învierea Domnului va repeta și va întări nădejdea noastră că, precum El a înviat din morți, și noi vom învia din păcatele și din moartea noastră. Precum El a înviat din morți, ne va învia și pe noi și ne va așeza de-a dreapta Sa în Împărăția Sa veșnică.

Fie ca aceste cuvinte ale Evangheliei să ne pregătească în mod foarte serios pe fiecare dintre noi pentru a intra în această arenă a pocăinței care este Postul Mare. Astăzi este lăsatul secului de carne, săptămâna viitoare avem două zile aliturgice, zile în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie, miercuri și vineri. E o săptămână care se încheie cu cinstirea sfinților cuvioși. În Sâmbăta dinaintea Duminicii înfricoșatei Judecăți se pomenesc morții noștri. E pomenirea morților din veac adormiți. Sâmbăta dinaintea Duminici Izgonirii lui Adam din rai este însă una specială. Înainte de a intra în Postul Mare, aducem înaintea lui Dumnezeu amintirea tuturor sfinților, a cuvioșilor, a părinților rugători pe care-i avem în cer, pentru că suntem conștienți că rugăciunea noastră este impură și insuficientă, din cauza păcatelor noastre. Dar aducem înaintea Domnului ca ajutători pentru noi pe toți sfinții pe care-i vom pomeni sâmbăta viitoare, pentru ca intrarea în Postul Mare să fie însoțită nu numai de efortul nostru ascetic, de postul nostru, ci și de rugăciunile izvorâte din această asceză a mâinilor ridicate spre cer de către toți sfinții pe care-i chemăm în ajutorul nostru.

Dumnezeu să ne rânduiască la această prea frumoasă și mult dorită chemare pe care El o va face în ziua aceea: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu! Cât de dulce, cât de frumoasă, cât de duioasă este această invitație pe care o va face Hristos sufletelor noastre: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu! A fi binecuvântat de Dumnezeu este mare lucru. Să moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! A moșteni ceva înseamnă să primești ceva ce nu tu ai lucrat, nu tu ai făcut. Cineva îți dă o moștenire, o primești în dar. Așa este Împărăția cerurilor, o moștenire pe care Dumnezeu o dă celor credincioși. Ce greu este să pierzi această moștenire! Să pierzi ceva ce puteai să ai! Din nevegherea ta, din negrija ta, pentru că nu ai făcut o mică milostenie când Hristos avea nevoie de ea. O, să nu auzim nimeni acel cuvânt: Duceți-vă de la Mine! Este singura dată când omul aude din gura lui Dumnezeu: pleacă de la Mine, duceți-vă. Totdeauna Dumnezeu a zis: Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi! Deschide inima, iată, Eu stau la ușă și bat! Dacă cineva deschide inima, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine. Toate chemările Sfintei Scripturi sunt o invitație la o comuniune cu Hristos. Singurul loc în care Dumnezeu va zice: plecați de la Mine, duceți-vă de la Mine, este în ziua judecății din urmă după care nu se va mai putea face nimic. Nicio rugăciune, niciun parastas, nicio milostenie nu va mai putea face nimeni, ci doar o veșnică mustrare vom avea pentru că am știut ce să facem ca să moștenim Raiul și nu am făcut. Bogatul din iad știa să se roage, știa să aibă milă față de frații lui, știa să se îndrepte cu privirea către Avraam, părintele celor credincioși, dar era prea târziu pentru el ceea ce făcea. A avut timp în tot timpul vieții de aceasta. Știa din timpul vieții ce trebuia să facă. Și noi știm cu toții, chiar dacă nimeni nu ne-ar învăța, nimeni nu poate zice: nu am auzit vreodată ce să fac. Avem înlăuntrul nostru suflarea lui Dumnezeu și în ea este ascunsă toată înțelepciunea de a face ceea ce trebuie ca să moștenim viața veșnică. Iar aceasta o vedem mai ales din Viețile Sfinților care au trăit în singurătate, în pustiuri, pe care nimeni nu i-a învățat cu deamănuntul căile Domnului. Dar ei au ascultat glasul inimii lor și l-au împlinit, ajungând astfel moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Amin!