Excursul Postului Mare este potrivit sufletului, pentru că-i oferă

Nimeni nu poate spune că nu e vinovat înaintea lui Hristos de ceva. Acel ceva puțin al nostru, un păcat mic, înseamnă o depărtare grozavă a noastră față de Dumnezeu. Înseamnă o părăsire a casei Tatălui, a legăturii intime cu Dumnezeu pe care am avut-o în starea de neprihănire. Păcatul face un zid, păcatul ne depărtează de casa Tatălui. Toți suntem departe de Dumnezeu. Toți suntem vinovați de moarte. Toți suntem flămânzi după cer și însetați de veșnicie. Toți avem în inima noastră aducerea aminte a fericirii, a Raiului părăsit. Duminica însăși în care suntem este Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminica în care ne aducem aminte că păcatul a scos pe primul om din grădina Raiului. Un singur păcat al lui Adam l-a făcut pe acesta să părăsească fericirea în care el a fost așezat și despre care cântările Utreniei ne vorbesc atât de cutremurător de plânsul lui Adam care a simțit urmarea păcatului său. Un simplu păcat în ochii noștri, faptul că a dorit să guste dintr-un pom oprit, ceva ce nu trebuia să facă și el a făcut. Acel ceva puțin l-a depărtat pe Adam de la fața lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul vorbește în imnele sale despre Raiul pierdut că Adam fusese curat foarte în mândra grădină. Așa am fost noi după botez. Botezul ne-a așezat într-o grădină a Raiului, ne-a făcut moștenitori și împărați așezați de Dumnezeu peste lumea întreagă, precum Adam odinioară stăpân peste toată creația lui Dumnezeu. Adam a fost făcut a șasea zi, în ultima zi a creației, pentru ca să conducă ca un împărat creația lui Dumnezeu deja plinită. Dar, spune Sfântul Efrem, Adam a ajuns lepros și respingător, din pricina suflării șarpelui peste el. Din pricina ispitei diavolului, Adam a fost depărtat de Dumnezeu, dar înseși grădina l-a alungat din mijlocul ei. Neprihănirea creației lui Dumnezeu l-a alungat ea însăși pe Adam din mijlocul ei, nu a putut să-l mai suporte.

Pământul pe care noi călcăm, atunci când păcătuim, nu ne poate suporta. El nu suferă pașii noștri călcându-l, căci sunt pași blestemați din cauza păcatului, pași respingători și leproși. Acest pământ curat odată, când l-a făcut Dumnezeu, este blestemat cu fiecare pas făcut de oamenii care cad în păcate. Grădina raiului l-a alungat pe Adam din mijlocul ei, l-a scos afară din ea, atotluminata. Arhiereul Cel Preaînalt l-a văzut scos afară. Dumnezeu l-a văzut pe Adam scos afară din grădină și a venit la el, zice Sfântul Efrem, și l-a curățat cu isop. Venirea lui Dumnezeu la Adam înseamnă ieșirea Lui din Grădină și coborârea până în starea în care se afla Adam, în decăderea cea mai mare, asemenea fiului risipitor. Iisus Hristos S-a întrupat, a venit din cer până la noi, pe pământul blestemat de călcările noastre vinovate. A venit Arhiereul Cel Preaînalt și, văzându-l în ce stare era, l-a curățat cu isop și l-a adus înapoi în Rai, spune Sfântul Efrem Sirul. Cu isop l-a curățat. Aici este Taina cea mare a Botezului. Apoi l-a adus înapoi în Rai unde Adam, eliberat de povara păcatului de moarte, trebuia ca în acest Rai, aducându-și aminte de căderea dintâi, să se păzească, nu cumva, păcătuind din nou, să fie alungat iarăși afară.

Mântuitorul zice în Evanghelia Duminicii izgonirii lui Adam din rai, sau a lăsatului sec de brânză, că Tatăl, Care vede în ascuns toate ostenelile pe care le facem ne răsplătește prin sângele Fiului Său Iisus Hristos. Toate faptele făcute în ascuns, postul, faptele milosteniei, toate acestea făcute în ascuns sunt văzute de Tatăl cel Ceresc. Orice efort pe care-l facem, orice asceză este la mare cinste și în atenția lui Dumnezeu Care ne răsplătește cu pace sufletească, cu liniște lăuntrică, cu nădejde a mântuirii, cu un sentiment puternic de a ierta pe cei care ne greșesc. Altfel, El renunță la iertarea pe care ne-a dat-o sau iertarea aceasta devine fără valoare, iar noi rămânem cu păcatele noastre.

Intrăm de mâine pe drumul de întoarcere al fiului pierdut. Cu ochii țintă la Casa Tatălui, cu dorul după pâinea Tatălui, sau după Sfânta Împărtășanie. Să alergăm cu toții, umăr lângă umăr, ajutându-ne unii pe alții, în acest urcuș spre înviere. Poate unii vor cădea, frângând postul. Să-i luăm pe brațele noastre, în rugăciunile noastre pe cei care nu mai pot alerga sau care nu se mai pot nevoi de prea multă oboseală, de prea puțină nădejde în Dumnezeu. Să nu alergăm singuri. Să-i ajutăm pe cei care nu mai pot înainta, rugându-ne pentru ei, pomenindu-i în rugăciunile noastre, neîncetat ziua și noaptea, pentru ca să ne putem cu toții mântui și să ajungem cu toții la orizontul luminos al învierii lui Hristos. Amin!