Evanghelia femeii samarinence este atât de cunoscută și foarte frumoasă. În ea este ascunsă taina mântuirii noastre

În Vechiul Testament deseori întâlnim astfel de popasuri duhovnicești în jurul unui izvor, în jurul unei fântâni. Și dacă ne ducem cu gândul în Vechiul Testament, ni-l aducem aminte pe Eleazar, robul lui Avraam, care, mergând să caute nevastă lui Isaac, fiul stăpânului său, s-a oprit lângă o fântână. La acea fântână a venit o tânără numită Rebeca și, în urma dialogului pe care Eleazar l-a avut cu ea la acea fântână, Dumnezeu i-a descoperit că aceasta este și trebuie să ajungă soția fiului stăpânului său. Întâlnirea de la fântâna lui Iacob era icoana întâlnirii dintre Hristos și Biserică, pentru că Rebeca este icoana Bisericii care scoate apă din fântâna nemuririi, din izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului nostru. Eleazar, sluga patriarhului Avraam, reprezintă pe trimișii lui Hristos, iar Isaac este chipul lui Hristos, ca unic fiu al lui Avraam, iar Avraam Îl închipuie pe Dumnezeu Tatăl. Înțelegem asemănarea mai ușor când Avraam și-a adus unicul fiu jertfă pe muntele Moria.

Întâlnirea de la fântână dintre Eleazar și Rebeca și cununia tainică săvârșită între Isaac și Rebeca era o închipuire cum nu se poate mai frumoasă și limpede a întâlnirii de mai târziu dintre Hristos și femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. Hristos avea să o convertească pe această femeie, făcându-o mireasa Lui. Dar cum în trupul Bisericii suntem toți mădulare fiecare în parte (cf. I Cor 12, 27), deveniți astfel prin botez, înseamnă că la fântâna lui Iacob ieșise Biserica, ieșisem noi să ne întâlnim Mirele Hristos.

Femeia a ajuns la fântână, iar Mântuitorul i-a cerut să-I dea să bea. Ea nu s-a priceput că Străinul din fața ei este Fiul lui Dumnezeu. L-a cunoscut că este evreu, după cuvântul și îmbrăcămintea lui, și s-a mirat că un bărbat evreu, care nicidecum nu stătea de vorbă cu un samarinean, darmite cu o femeie samarineancă, a îndrăznit să-i ceară ei apă, să se spurce cu apa pe care ea i-ar fi dat-o. Iar El îndată îi răspunde că, dacă tu Mi-ai fi cerut Mie apă, Eu ți-aș fi dat apă vie. Dar sărmana femeie – sau noi, ca oameni păcătoși – spune Sfântul Chiril al Alexandriei, nu a înțeles pentru că, fiind un vas slab, nu putea să se ridice la taina cuvintelor lui Hristos. Atunci Mântuitorul îi zice femeii: cheamă pe bărbatul tău! Femeia avea conștiința că bărbatul este mai vrednic decât ea să înțeleagă taine mai presus de puterea ei a pricepe și nu a nesocotit cererea Domnului.  Mântuitorul a vrut să o trezească din amorțeala și din neputința ei de a-L înțelege, deschizându-i orizontul, să fie mai curajoasă în a înțelege Cine este Cel dinaintea ei. Și când îi spune de bărbatul ei, ea se reține, zicând: nu am bărbat! Știu că nu ai bărbat, îi răspunde Mântuitorul. Cinci ai avut. Aveai dreptul pentru ei. Cel de-al șaselea  pe care-l ai nu ți-este în drept să-l ții. Ce înseamnă oare cei cinci bărbați legitimi ai samarinencei și cel de-al șaselea nelegitim?

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în cei cinci bărbați cinci legi dumnezeiești date omului să-l călăuzească către Hristos. Prima lege pe care natura a posedat-o a fost legea dată în paradis; a doua este legea după izgonirea din rai; a treia este legea dată lui Noe, la potop; a patra e legea tăierii împrejur dată lui Avraam; a cincea este legea jertfei lui Isaac. Dar omul le-a respins pe toate. La plinirea vremii, era în derulare legea dată prin Moise, a șasea lege, spune Sfântul Maxim, dar pentru samarineancă aceasta era ca și când n-ar avea-o, fie pentru că nu împlinea faptele drepte prescrise de porunci – de aceea și ieșise în miezul zilei la fântână, să nu fie văzută și iar și iar batjocorită pentru păcatele sale săvârșite prin călcarea poruncilor –, fie pentru că trebuia să treacă la o altă lege, cea a Evangheliei și care nu fusese încă dată. Chiar și faptul că a ieșit în al șaselea ceas are legătură cu al șaselea bărbat, pentru că la miezul zilei sufletul este în mod deosebit iluminat din toate părțile de razele cunoașterii, ca urmare a venirii la el a Cuvântului, iar umbra legii dispare în prezența Domnului Care luminează natura cu razele dumnezeirii.

Comentatorul bisericesc Efthimie Zigaben accentuează și el de ce al șaselea bărbat, legea lui Moise, nu mai era de folos samarinencei. Această lege nu a fost un soț pentru ea, fie pentru că nu a iubit-o și nu a respectat-o pe deplin, așa cum am amintit, fie pentru că a fost dată firii omenești a evreilor nu pentru totdeauna, ci numai până la venirea Mântuitorului, și de atunci nu a mai fost soț pentru ea, de vreme ce alta s-a unit cu ea, și anume legea Evangheliei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, cerându-i să-și aducă bărbatul, Hristos pare a-i da de înțeles că și el trebuie să se împărtășească din apa cea vie. Dar ea se grăbea să guste acea apă miraculoasă cât mai repede, de aceea I-a zis Mântuitorului că nu are bărbat. Hristos însă a uimit-o încă o dată când a vădit-o că l-a ascuns pe al șaselea bărbat, în timp ce pe ceilalți cinci i-a amintit că au trecut prin viața ei. Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază pedagogia divină care-o face pe samarineancă să stăruie și mai mult pe treptele cunoașterii. „Deci, ce a făcut femeia? Nu s-a indignat, nici nu L-a lăsat și a fugit, nici nu a socotit asta o jignire, ci a arătat și mai mare mirare și a stăruit și mai mult, căci a zis: Văd că ești un proroc”.

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind, la Evanghelia Samarinencei, chemarea bărbatului, spune că „era bine și nu greșit a spune că cugetările femeilor sunt femeiești și că ele au minte moale, neavând puterea de-a înțelege repede. Iar firea bărbaților învață mai ușor și e cu mult mai gata să cugete și mai trează la înțelegere, având ei, ca să zic așa, o minte mai bărbătească. Din această cauză, spune Sfântul Chiril, socotesc că a poruncit femeii să cheme pe bărbatul ei, vădind, fără să-i spună, că are inima mai puțin în stare să învețe și mai puțin deschisă cuvintelor înțelepciunii, dar stabilind totodată și o rânduială frumoasă”. Dar care să fie această „rânduială frumoasă”, dacă nu faptul că poți înțelege mai ușor tainele lui Dumnezeu în comuniune cu altul, cu cei credincioși pe care-i interesează mântuirea sufletească, începând desigur cu cel din familie, cu celălalt soț, cu copiii etc., explică Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae într-o notă la comentariul Sfântului Chiril: „S-ar putea că Iisus a voit să-i arate și că ea nu poate înțelege sensul înalt al celor spuse ei, din pricina vieții ei prea coborâte la cele trupești. El a trimis-o să-și cheme bărbatul și ca să o facă să comunice unor cercuri mai largi experiența întâlnirii ei cu Dumnezeu, câștigând astfel acel suflet, mai coborât din punct de vedere moral, nu numai la credința în El, ci și pentru rolul de misionar”. Dar ca să nu spună cineva că prin cele spuse mai sus se dă a înțelege că femeia este inferioară bărbatului, Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae spune că Sfântul Chiril vorbește despre femeie și despre bărbat în mod simbolic: „Unii au minte moale, femeiască, chiar bărbați fiind, iar alții, minte puternică, bărbătească, chiar femei fiind”. Oare, văzând pe samarineancă „urcând cu smerenie la mintea viguroasă și ațintind ochiul inimii spre neobișnuita înțelegere a lucrurilor”, cum afirmă Sfântul Chiril, nu ne minunăm de mintea ei bărbătească și de rolul misionar pe care și l-a asumat, mai întâi în cetatea Samariei, apoi în Cartagina și în Roma?

Câte lucruri ne învață Evanghelia samarinencei! O, dacă am asculta, o, dacă am împlini cuvintele Evangheliei care ni se predau în fiecare duminică în biserică! Dar cred că aceste cuvinte lucrează în inima noastră. Nu se poate să nu avem frământări sufletești, nu se poate să nu ne punem problema mântuirii, nu se poate să nu plecăm acasă îndurerați, îngândurați și cu hotărâre de a deveni cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Dar poate încă trăim în păcate care ne fac să ne fie rușine a ieși în mijlocul oamenilor să ne vadă. Femeia samarineancă ne încurajează. Ea a ieșit cu toate păcatele ei să întâlnească pe Mesia. Hristos o atrăgea, pentru că ei îi era rușine de păcatele sale. Că atunci când ne vedem păcatele, rușinându-ne, Se apropie Hristos de noi și puterea de atracție spre El începem să o simțim tot mai clar.

Samarineanca, devenită Sfânta Fotini, ucenică a Sfântului Apostol Petru, dimpreună cu fiii ei și cu surorile sale, avea să sfârșească mucenicește, mărturisind pe Hristos, pe Care L-a aflat la fântâna lui Iacob din Sihar, în cetatea Romei condusă de Nero, după cum aflăm pe-ndelete în Sinaxar.

Preot Petru RONCEA