Actualităţi
Activităţi
Apariţii editoriale
Publicaţii
| Pavecerniţa Mare de Luni - Libertatea lacrimilor |
| Written by Preot Petru Roncea | |||
| Monday, 27 February 2012 12:26 | |||
|
There are no translations available. Am început Postul Mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu am devenit liberi. Liberi de legăturile poftelor, ale pântecelui şi ale lumii acesteia. Îndreptându-ne ochii spre cer şi pregătindu-ne pentru înviere, pregătindu-ne pentru întâmpinarea lui Hristos cel Înviat. Postul Mare este libertate pentru lacrimile pocăinţei pe care rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ni le provoacă.
Prima zi din Postul Mare ne pune înainte Pavecerniţa Mare la care se adaugă o parte din Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Avem în această seară o imagine a actului pocăinţei arătată întâi în starea de recunoaştere a păcatelor cu care se începe Pavecerniţa Mare prin Canonul amintit. Ca să începi pocăinţa trebuie mai întâi să recunoşti că eşti păcătos. Cine nu-şi cunoaşte păcatul, acela nu are pentru ce face pocăinţă. De aceea Biserica, ştiind că noi greu intrăm pe calea pocăinţei, pentru că este una anevoioasă, ne ajută punându-ne înainte mai întâi imagini din Vechiul şi din Noul Testament şi făcându-ne mereu atenţi, nu cumva noi să fi căzut mai grav decât aceia. Şi iată auzim atâtea exemple şi în această primă seară, de luni, de felul în care unii au căzut şi noi ne-am aflat mai rău ca aceia. Să ne oprim dar asupra unui personaj din Vechiul Testament, anume Iosif cel care a fost prigonit de fraţii săi. Iosif care a cunoscut în casa părinţilor săi bogăţia, pacea, liniştea în iubirea tatălui care era asupra lui. La un moment dat, mergând el cu mâncare la fraţii săi, aceştia s-au gândit să-l omoare. După mai multe înţelegeri între ei, au găsit de cuviinţă să nu-l mai omoare, ci să-l vândă unor negustori egipteni care treceau pe acolo. Şi aceia l-au cumpărat pe Iosif de la fraţii lui. Trecând caravana cu Iosif pe lângă Betleem, coborând spre Egipt, Iosif a ajuns pe aproape de mormântul mamei sale Rahela. Un plâns nestăpânit l-a cuprins pe tânărul Iosif, gândindu-se ce a pierdut, că nu va mai vedea niciodată pe tatăl său. Şi zice o plângere veche că Iosif striga din car către mama lui: Vezi, mamă, unde plec, că mă depărtez de casa tatălui meu şi nu voi mai simţi bucuria prezenţei lui. Şi era acest strigăt amar al lui Iosif durerea aceluia care pierde harul lui Dumnezeu. Care pierde starea de părtăşie cu Dumnezeu căzând în mrejele păcatului şi fiind tras de fărădelege în întunecimile Egiptului, în robia lui Faraon care este chipul diavolului. Şi Iosif, ca unul care cunoscuse ce bine era cu mama lui, cu tatăl său, acum plângea sfâşietor că nu mai putea să trăiască acea stare. Iosif este icoana creştinului, este icoana noastră. În copilăria noastră, în zilele dintâi ale copilăriei noastre duhovniceşti de după botezul nostru, în nevinovăţia prunciei, am trăit în dragostea şi în pacea lui Dumnezeu. Dar, căzând în păcat, am pierdut această bucurie. Şi strigătul nostru de durere se aseamănă cu strigătul sfâşietor al suferinţei lui Iosif care simţea greutatea pierderii acestei stări pe care, credea el, n-o va mai afla niciodată. Canonul ne spune: Nu te deznădăjdui, suflete, pentru că dacă te întorci la Dumnezeu iarăşi vei fi dus în starea cea dintâi, iarăşi vei simţi bucuria părtăşiei cu Hristos din care ai căzut prin păcat. Şi seara de luni, din prima zi a Postului Mare, se face treapta dintâi în această întoarcere a noastră către bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Seara de marţi va fi la fel. Iarăşi ne vom pleca pe genunchi, iarăşi vom striga dimpreună cu tâlharul: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Vom striga la fiecare cântare, la fiecare aducere-aminte a păcatului şi a nevoii de pocăinţă pe care ne-o pune înainte Canonul şi noi vom răspunde cu inima zdrobită de durere, conştienţi că suntem păcătoşi: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Apoi, după citirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul, întreaga slujbă a Pavecerniţei se face un adevărat urcuş duhovnicesc în nădejdea biruinţei păcatului şi a morţii prin puterea lui Hristos Care este cu noi. După citirea câtorva psalmi de pocăinţă, se cântă: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi! – neamurile către care se îndreaptă rugăciunea noastră fiind duhurile rele cărora le poruncim să fugă de la noi, din viaţa noastră, căci cu noi este Dumnezeu. El este Cel Tare, Cel Stăpânitor, Cel în Care ne-am pus nădejdea, voi fugiţi din calea noastră, noi ne lepădăm de voi, cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi căci cu noi este Dumnezeu. Şi, în final, simţind omul cât este de neputincios în această luptă, strigă din răsputeri către Iisus Hristos: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri nu avem. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca vremea aceasta mult-dorită de sufletul creştinului, a postului, să ne fie treaptă de înduhovnicire pentru ca să ne luminăm la Înviere de slava lui Hristos Cel Înviat.
|
|||
| Last Updated on Tuesday, 28 February 2012 12:13 |


