Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Să începem pocăinţa cu smerenia vameşului - cuvânt la Duminica Vameşului şi a Fariseului
Să începem pocăinţa cu smerenia vameşului - cuvânt la Duminica Vameşului şi a Fariseului
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Saturday, 04 February 2012 20:08
There are no translations available.

Triodul, această perioadă de slujire în Biserica noastră Ortodoxă care începe de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi ţine până în Sâmbăta dinaintea Învierii lui Hristos, în Sâmbăta cea Mare, se mai numeşte şi perioada pocăinţei, perioada în care noi ne pregătim pentru Praznicul Învierii, pentru ziua a opta a vieţii noastre, ziua veşniciei, ziua învierii noastre. Căci, dacă a înviat Hristos, şi noi vom învia şi pentru această înviere trebuie să ne pregătim în mod deosebit printr-o renaştere sufletească care înseamnă tocmai pocăinţa necontenită pe care trebuie să o facem din momentul în care am început să conştientizăm nevoia relaţiei noastre cu Dumnezeu până în ceasul morţii noastre. Perioada Triodului pe care o începem o dată cu Duminica Vameşului şi a Fariseului poartă în sine o sumedenie de cântări, o imensitate de imne pe care în Biserică le avem concentrate într-o carte specială care se numeşte chiar aşa: Triodul. Şi această carte cuprinde toate slujbele care se fac din Duminica aceasta până în Sâmbăta Paştilor, ea fiind presărată, în fiecare pagină a ei, cu rugăciuni de pocăinţă. Chiar din Duminica Vameşului şi a Fariseului începem să cântăm aceste imne ale pocăinţei. Uşile pocăinţei deschide-mi mie…, auzim după citirea Evangheliei Utreniei. Apoi cântările Triodului, odele pocăinţei şi cele ale măririi lui Dumnezeu Cel care S-a smerit pe Sine întrupându-Se şi răstignindu-Se pentru noi şi mântuirea noastră. Toate acestea sunt ca un  laitmotiv al perioadei acesteia a pocăinţei.

 

Triodul începe cu patru duminici deosebite care sunt pregătitoare pentru perioada Postului Mare care va porni după trecerea acestora. Prima, cea de astăzi, este Duminica Vameşului şi a Fariseului. Duminica viitoare este Duminica Fiului Risipitor. Urmează Duminica a treia care este a Judecăţii din urmă, iar ultima este Duminica izgonirii lui Adam din Rai. După aceea urmează Postul celor patruzeci de zile de pocăinţă pentru pregătirea noastră în vederea întâmpinării Săptămânii Patimilor şi a Învierii lui Hristos.

În aceste duminici pregătitoare intrăm într-o şcoală a pocăinţei. Şi fiecare duminică este o lecţie din şcoala cea mare a pocăinţei pe care dacă o pierdem sau sărim peste una din ele atunci pierdem una din lecţiile pocăinţei, pierdem o verigă din acest lanţ care ne leagă pe noi de Împărăţia Cerurilor prin pocăinţă.

Duminica Vameşului şi a Fariseului ne vorbeşte despre felul cum trebuie să intrăm în această perioadă a pocăinţei, cu smerenie adică.

Doi oameni s-au suit la templu să se roage, doi oameni au venit la biserică să se roage. Faptul că au venit să se roage e foarte bun. Toţi avem în conştiinţa noastră, în firea noastră, în fiinţa noastră acest dor de comuniune cu Dumnezeu. Setea de a vorbi cu Dumnezeu, de a-I spune ceva, de a-I mulţumi – pentru ce-i mai rari –, de a-I cere – pentru cei mai mulţi rugători. Şi această dorinţă, care este înăuntrul nostru, ne pleacă de acasă spre biserică ca să ne rugăm lui Dumnezeu. Ne pleacă spre rugăciune. Ambii oameni au plecat la rugăciune, şi fariseul şi vameşul. Sau şi vameşul şi fariseul. Amândoi au intrat în biserică. Şi amândoi au început să se roage. Aici apare diferenţa între rugăciunile lor, pentru că unul s-a rugat cu gândul că Dumnezeu este obligat să-l asculte, că el merită să-i fie ascultată rugăciunea. Şi acesta era fariseul. Iar celălalt a intrat în biserică cu gândul că el nu merită ca Dumnezeu să-i asculte rugăciunea. Pentru că se simţea vinovat de prea multe şi grele păcate.

Adesea suntem în biserică la rugăciune. Şi ori de câte ori trecem pe lângă biserică ne însemnăm cu sfânta cruce şi zicem: Doamne miluieşte. Pentru că, trecând pe lângă biserică, trecem pe lângă locul unde Hristos sălăşluieşte pe Sfânta Masă, în chivotul sfânt unde se află Sfânta Împărtăşanie. Trecând pe lângă biserică, trecem pe lângă Stăpânul şi Creatorul nostru şi Îl salutăm. Şi cine nu-Şi salută Stăpânul nu are o educaţie moral-duhovnicească sănătoasă. E ca unul care nu-şi respectă părinţii, care trece pe lângă tatăl său fără să-l salute. Aşa este acela care trece pe lângă biserică fără să-şi facă semnul Crucii. Fiindcă semnul Crucii este salutul pe care-L dăm lui Dumnezeu Cel care Se află prezent în mod real în Casa Lui. Toţi mergem la biserică să ne rugăm. Dar Mântuitorul spune că doi oameni s-au suit la Templu, ceea ce înseamnă că mulţimea care vine la biserică este formată din două părţi. Sau se împarte în două părţi. Dumnezeu ştie care-i mai mare şi care-i mai mică. Dar unii intră în biserică socotind că merită, pentru credinţa lor, să fie ascultaţi de Dumnezeu. Iar alţii intră în biserică cu gândul că se vor ruga, dar nu merită să fie ascultaţi de Dumnezeu. Primii oameni intră cu mândrie în biserică, iar al doilea fel de oameni intră în ea cu smerenie. Şi smerenia este aceea care are mare căutare la Dumnezeu, pentru că vameşul din Evanghelia de azi a intrat să se roage în biserică cu acest gând. Inima i se zvârcolea în piept de durere ştiind cât de vinovată este înaintea lui Dumnezeu. El era păcătos, într-adevăr, avea multe păcate, dar le conştientiza pe acestea şi ştia că nu merită să fie ascultat de Dumnezeu. Totuşi îndrăznea câteva cuvinte să rostească, bătându-şi pieptul ca să-şi liniştească inima ce i se zbătea de moarte. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iartă rugăciunea smerită a vameşului care devine o rugăciune-simbol a perioadei Triodului pe care începem a o traversa. Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi-n toate cântările Canonului celui Mare pe care le vom cânta în perioada Postului, în Deniile care vor urma şi-n toată imnologia liturgică a zilelor Postului Mare traversează ca un fir roşu rugăciunea vameşului: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! De aceea şi noi, ca şi creştini, avem această rugăciune la temelia rugăciunilor noastre. Şi e atât de uşor de rostit, nu o dată şi nu de patruzeci de ori, ci de mii de ori cu multă credinţă şi cu smerenie. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! E ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, nu mai mult!

Fariseul intrase în biserică, dar el deja ajunsese la treptele Altarului. El n-a avut nevoie de pocăinţă. Deja venise să se împărtăşească din Potir, el se credea în ziua a opta, la Paşti, la Înviere. Vameşul stătea la uşă şi făcea paşi mărunţi, paşii pocăinţei care-l aduceau sigur către Potir. Fariseul fără pocăinţă a venit în faţa Potirului. Atunci când crezi că eşti vrednic de a fi ascultat de Dumnezeu nu poţi să faci pocăinţă pentru păcatele tale, pentru că nu poţi să ţi le recunoşti. Şi asta este mândria care te împiedică să faci pocăinţă pentru păcatele tale. Pentru că te vezi mai bun ca ceilalţi. Fariseul zicea. Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, desfrânaţi, lacomi. Şi într-adevăr aşa era. El nu minţea. Dar se lăuda cu faptele lui bune. Fiecare din noi avem în carnea noastră predispoziţia spre mândrie, spre a ne lăuda cu noi înşine, cu faptele noastre. La spovedanie atâţia zic: Părinte, n-am curvit, n-am stricat casa nimănui, nu fumez, nu înjur, cum fac  alţii adică. Fără să ne dăm seama, dacă nu suntem atenţi şi nu urmărim smerenia, din firea noastră şi din carnea noastră ies cuvintele fariseului: n-am făcut aia, n-am făcut aia, n-am făcut aia. Cu alte cuvinte, merit să fie dezlegat şi să mă împărtăşesc. Dar când preotul începe să ne descoase, dar nu cumva ai făcut şi aia? Ba am făcut! Nu cumva ai minţit în cutare lucru? Ba da! Şi atunci începem a ne reveni în fire şi a spune: Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Că nu merit. Ba uneori aflând duhovnicul că avem păcate opritoare de la Împărtăşanie, ne opreşte, nu avem voie să ne împărtăşim. Nu că am venit cu mândrie, pentru asta n-am fi avut de la început voie, ci pentru că, iată, din mărturisire vedem că avem păcate care ne opresc de la comuniune euharistică pentru o vreme.

Evanghelia de astăzi ne pune problema felului în care începem pocăinţa. Şi ne cheamă a o începe cu smerenia Vameşului. Şi gândul acesta, dacă-l punem acum pe inimă poate fi de ajuns. Doamne, nu sunt vrednic să mă asculţi, pentru că sunt foarte păcătos. Am nădejde şi cer să mă ierţi, dar ştiu că nu sunt vrednic să mă ierţi de păcatele mele. Nu sunt vrednic să vorbesc înaintea Ta căci sunt atât de păcătos, Te-am supărat pe Tine. Dacă punem pe inima noastră şi începem Triodul cu acest gând, atunci putem să parcurgem pasul următor al pocăinţei pe care Duminica viitoare ni-l va pune în faţă prin Evanghelia Fiului Risipitor.
Last Updated on Saturday, 04 February 2012 20:13
 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.