Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 11-a după Rusalii: MĂREȚIA INIMII LUI DUMNEZEU ȘI JOSNICIA INIMII OAMENILOR
Cuvânt la Duminica a 11-a după Rusalii: MĂREȚIA INIMII LUI DUMNEZEU ȘI JOSNICIA INIMII OAMENILOR
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Vineri, 10 August 2018 20:40

Sfânta Evanghelie din duminica a 11-a după Rusalii, de la Matei 18, 23-35, ne pune înainte acest text cutremurător, care oglindeşte în el întreaga iconomie

a mântuirii noastre sufleteşti, modul în care Dumnezeu ne-a iertat pentru păcatele noastre sau cât de grozav şi cât de mult ar trebui să suferim, să plătim noi ca să ne răscumpăram din greşelile noastre. Mântuitorul foloseşte parabola aceasta pentru ca să arate, pe de o parte, cât de bun este Dumnezeu cu oamenii şi, pe de altă parte, cât de răi suntem noi unii cu alţii. Vrea să arate Dumnezeu prin această parabolă măreţia inimii Lui şi josnicia inimii oamenilor.

 

Iată un om, foarte dator stăpânului său – Mântuitorul spune o sumă colosală pe care nu ne-o putem închipui că cineva ar putea-o plăti în mii de vieţi, zece mii de talanţi, echivalent cu sute de tone de aur. Dar cine ar putea să facă o aşa datorie în lumea aceasta, cine ar putea să irosească, să cheltuiască atâtia bani ca să rămână dator cuiva atât de mult? Un om nu ar putea să facă aşa risipă, nu ar avea de unde. Nimeni nu i-ar da atâta. Înseamnă că Evanghelia se referă la altceva. La altceva care nu ţine de pământul acesta, de materie, de bani, de aur pământesc, trecător. Ci Evanghelia se referă la o cu totul altă valoare pe care o primim noi oamenii şi pe care o risipim. Această valoare este Dumnezeu, este sufletul nostru, este viaţa noastră, este fiinţa noastră, trupul nostru, acest templu în care locuieşte Dumnezeu. Pe acesta îl avem noi, primit de la Dumnezeu în dar, care valorează mai mult decât pământul întreg, că spune Mântuitorul în altă parte că „ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” Tot pământul de l-ar avea, nu ar putea să plătească, să răscumpere sufletul său din moarte, atât de plin de valoare este sufletul omului. Dacă omul păcătuieşte, dacă omul iroseşte acest mare dar care este neprihănirea lui, sfintenia vieţii sale, cine ar putea să-i ierte datoria aceasta? Cine ar putea să plătească pentru datoria aceasta ca să o răscumpere? Niciodată omul. Iată mii de ani în istoria Vechiului Testament oamenii au purtat cu ei vinovăţia păcatelor lor şi n-au reuşit nici unii, oricât de sfinţi au fost, să răscumpere cu ceva păcatul lui Adam şi păcatul moştenit din el. A venit la plinirea vremii Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi El, Dumnezeu fiind, a plătit preţul păcatelor noastre, El ne-a iertat de toată datoria prin jertfa Lui pe Cruce. Iată ce poate compensa, ce poate acoperi datoria noastră cea mare pe care o avem faţă de Dumnezeu: Jertfa lui Iisus Hristos, viaţa Lui dată pe cruce, moartea Lui de bunăvoie pentru păcatele noastre. El a plătit preţul răscumpărării noastre şi prin darul Lui suntem iertaţi de toată datoria. El ne-a reaşezat în normalitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu, El ne-a făcut din robi slobozi, din pierduţi aflaţi, din oameni păcătoşi oameni neprihăniţi, oameni sfinţi. Da, prin Botez, prin moartea noastră cu Hristos în apa cristelniţei, El ne-a creat făpturi noi, ne-a făcut oameni neprihăniţi, oameni sfinţi.

Dar iată că Evanghelia arată în partea a doua o stare cutremurătoare a omului, a noastră. O cădere a noastră, o neputinţă a noastră. Nu am învăţat aproape nimic de la Hristos, nu am învăţat aproape nimic de la Dumnezeu, din modul în care El, în iubirea Lui de oameni, ne-a iertat nouă toată datoria. Avem şi noi datornicii noştri. Avem şi noi pe unii dintre noi, din jurul nostru, cărora trebuie să le iertăm câte ceva, foarte puţin în raport cu cât ne-a iertat pe noi Hristos. Evanghelia ne spune de o sumă infimă, 100 de dinari, foarte puţin, o sumă mică pe care cineva o avea datorie acestui om iertat de stăpânul său. Dar omul acesta iertat nu a simţit harul iertării, nu a fost copleşit în inima lui de acest har al lui Dumnezeu.

Când auzim de câte cineva că nu poate să ierte pe fratele său, ne cutremurăm de faptul că acel om nu a simţit deloc harul iertării lui Hristos, n-a fost copleşit de faptul că Dumnezeu l-a iertat mai întâi pe el. Am venit la spovedanie, aşa cum toţi ne spovedim, Dumnezeu ne iartă păcatele noastre cele multe şi grele şi noi nu simţim decât foarte greu, atât de anevoie acest har mare al lui Dumnezeu. Se vede aceasta în modul în care ne raportăm cu semenii noştri, cu cei din jurul nostru, când nu putem să iertăm o mică vorbă care ne-a jignit, cu care ne-a ofensat fratele nostru, când nu putem ierta o mică greşeală cu care el a atins onoarea noastră, pretenţiile noastre, mândria noastră. Şi pentru că nu putem să-l mai vedem pe fratele nostru înseamnă că n-am înţeles nimic din dragostea iertătoare a lui Hristos, înseamnă că sângele lui Iisus Hristos a curs în zadar pentru noi, pentru păcatele noastre. Mântuitorul spune în finalul Evangheliei că stăpânul a chemat la sine pe acel slujitor nevrednic, despre care a auzit de la tovarăşii săi că n-a voit să-l ierte pe fratele său, şi i-a întors înapoi toată datoria iertată spre nefericirea lui.

Orice întristare pe care o are un creştin văzând pe fratele său că nu poate ierta pe cineva este un strigăt către Dumnezeu prin care îl încunoştiinţează de faptele netrebnice ale noastre. Câţi oameni ne cunosc pe noi şi stiu despre noi că nu vorbim cu cutare şi cu cutare, că nu iertăm pe cutare şi cutare, că nu putem primi în casa noastră, în inima noastră nu încape cutare şi cutare; câţi nu ştiu din jurul nostru, din familia noastră trupească şi duhovnicească a parohiei, despre faptele noastre? Ei bine, toate aceste cunoştinţe, toate aceste suflete care cunosc slăbiciunile noastre şi se îndurerează de ele sunt strigăte către Dumnezeu: Doamne, iată ce face cel pe care L-ai iertat, iată că nu poate să ierte fratelui lui!

Mântuitorul ne spune în parabolă că stăpânul l-a chemat pe slujitorul său la a-i cere socoteală de faptele sale. Atunci când Iuda L-a vândut, vrând să-i acorde o şansă de mântuire, Mântuitorul i-a spus: „Prietene…” Altădată, Mântuitorul, unuia care era în casa  nunţii fără haină de nuntă îmbrăcată pe el, i-a zis: „Prietene, ce cauţi aici fără haină de nuntă?” A rostit acest cuvânt al apropierii pentru ca aceia să cadă înaintea Lui şi să spună: „Doamne, iartă-mă”, sau ca Iuda să spună: „Doamne, Te-am vândut, iartă-mă, am greşit, primeşte pocăinţa mea”. Şi Dumnezeu îl va fi iertat pe Iuda. Dar acum Dumnezeu, chemând la judecată pe acest om, nu-i mai spune „prietene…“. Ştiţi că la judecata viitoare, când vom sta înaintea lui Hristos, nu ne va mai spune Hristos „prietene”, ci ne va spune: „slugă vicleană” “ de unde ştiai că Eu culeg de unde nu am semănat şi strâng de unde n-am muncit? Nu se cuvenea să împarţi talantul, să-l duci la zarafi, şi Eu venind voi fi luat cu dobândă?” Sau cum spune Mântuitorul aici: „Toată datoria aceea ţi-am iertat-o” – iată cum ne poate apostrofa pe noi Dumnezeu la moartea noastră, când vom sta înaintea Lui. Creştine viclean, te-am iertat de toată datoria, am murit pentru tine, nu se cădea oare să ai şi tu milă de fratele tău şi să-l ierţi? Şi l-a dat chinurilor până va plăti datoria. Cât să  muncească un om ca să plătească numai ce Dumnezeu poate ierta? De aceea muncile iadului sunt veşnice, chinul suferinţei focului veşnic este nemuritor pentru că oricât am suferi pentru păcatele noastre în iad după moarte nu vom putea vreodată plăti datoria ca să ieşim de acolo, să ne răscumpărăm păcatele noastre. De aceea, dacă nu iertăm celor care ne greşesc nouă, precum Hristos ne-a iertat nouă păcatele, atunci suferinţa noastră veşnică va fi mare în iad, fiind depărtaţi de Dumnezeu, depărtaţi de Acela Care ne-a iubit şi Care ne-a iertat nouă păcatele.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, preaiubiţilor, ca Evanghelia aceasta să nu ne înfricoşeze la deznădăjduire, ci să fie o piatră de hotar în viaţa noastră, să putem să ne întoarcem cu bucurie către fraţii noştri cu ochii plini de lacrimi zicându-le: „Te rog, iartă-mă pentru tot ce ţi-am greşit!” „Dumnezeu să te ierte şi eu te iert!” Şi astfel Dumnezeu este propovăduit prin iertarea pe care noi ne-o acordăm unii altora.

Fie ca Evanghelia de astăzi să ne fie tuturor spre mântuire şi fie ca iertarea lui Hristos să ne facă iertători, devenind ca şi Hristos mici hristoşi pentru semenii noştri, să iertăm celor care ne-au greşit, nu numai cele mici, ci şi cele foarte mari şi cele nespus de mari, chiar dacă ar fi omorât pe cineva din familia noastră, chiar dacă ne-ar fi luat pământurile noastre, chiar dacă ne-ar fi jignit şi ar fi tăvălit în noroi onoarea noastră, orice ne-ar fi făcut semenii noştri să avem mărinimia şi iertarea lui Hristos. Şi de pe crucea răstignirii noastre să putem spune: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Amin!

 

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.