Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci: CEL MAI FRUMOS VERSET DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ: IOAN 3, 16
Cuvânt la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci: CEL MAI FRUMOS VERSET DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ: IOAN 3, 16
Evaluare utilizator: / 0
Cel mai slabCel mai bun 
Scris de Preot Petru Roncea   
Sâmbătă, 12 Septembrie 2020 15:56

În duminica dinaintea Praznicului Înălțării Sfintei

Cruci ni se pune înainte o icoană din Vechiul Testament foarte cunoscută de toți a ceea ce are să se împlinească în mod real sau despre care vom auzi în mod real împlinindu-se în ziua praznicului din 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci. Această icoană a răstignirii lui Hristos de care vom auzi pe larg în Evanghelia Praznicului, o aflăm în Vechiul Testament în timpul peregrinării poporului evreu prin pustie, după ce Moise l-a scos din Egipt și l-a trecut prin Marea Roșie pentru ca să-l ducă în Canaan, în Țara făgăduinței.

 

După trecerea prin Marea Roșie, ajungând în pustie, deodată un șoc au simțit evreii, firea lor s-a trezit: de unde am plecat și unde am ajuns? Eram robi, într-adevăr, în Egipt, munceam peste măsură, dar aveam mâncare. Aici, iată, am ajuns în pustia aceasta unde nici apă nu este, nici mâncare și murim aici. E paradoxul convertirii omului prin părăsirea unei vieți petrecute în robia păcatului, la faraon, diavolul cel vechi, și intrarea lui într-o viață nouă în care, la prima vedere, în lipsa plăcerilor, în lipsa posibilităților sau a putinței săvârșirii păcatelor, omul se simte deodată aproape de moarte, se simte în această stare părându-i rău, în ghilimele spus, de pasul pe care l-a făcut, de întoarcerea la Dumnezeu prin părăsirea păcatelor. Deci poate apărea la început ca o nemulțumire, o răbufnire a firii noastre nemulțumită de ceea ce îi lipsește de acum înainte și în care se lăfăia înainte vreme, fără ca să-i pese de cineva. Adică omul nu-și mai permite, nu mai poate, se luptă să nu mai înjure, să nu mai păcătuiască în niciun fel, odată ce s-a hotărât să iasă din această stare. Și această reținere, pentru început, omului i se pare că este o cruce greu de purtat toată viața: toată viața să nu mai fac lucrul acesta? Toată viața să nu mai pomenesc pe diavolul? Toată viața să nu mai înjur? Dar mă voi lovi, voi avea necazuri, voi avea încercări, trebuie să mă răcoresc într-un fel. Aveam aceste posibilități pe care le-am moștenit de la părinți mei! Să nu le mai folosesc? Și firea simte o restricție care nu-i convine. Cam așa s-a întâmplat cu poporul evreu, după ce Moise l-a scos din Egipt și l-a trecut prin Marea Roșie. A văzut că în pustie nu avea carne și ceapă ca în Egipt, totul era ars de soare, nici apă nu ieșea de nicăieri. Și atunci au început să fie nemulțumiți și să-i spună lui Moise: mai degrabă rămâneam acolo, în Egipt, că aveam de toate să mâncăm. Iată, aici murim de foame. Moise însă le spunea: vom merge într-o țară în care curge lapte și miere, pustia nu-i lungă, nu-i nesfârșită. Să răbdăm. Dumnezeu va avea grijă de noi. Poporul însă era înfuriat și nemulțumit și chiar voia să se întoarcă o parte înapoi. Atunci Moise s-a rugat la Dumnezeu și I-a zis: Doamne, iată, oamenii aceștia vor să se întoarcă înapoi în Egipt. Ce vor zice egiptenii: ce Dumnezeu este Acesta Care nu are putere să-Și ducă poporul în țara pe care i-a promis-o? L-a scos de aici, l-a trecut prin Marea Roșie printr-o minune, că apele s-au despărțit. Dar iată ce neputincios e Dumnezeul lor, că mor oamenii de pustie și se întorc înapoi în țara noastră! Atunci Dumnezeu i-a zis lui Moise: bine, le voi da hrană oamenilor, voi face stânca să scoată apă, din cer va cădea pâine, mană va coborî din cer, pâine care se va preface în gura lor în ceea ce își doresc și au poftă. Spune poporului că, în fiecare dimineață, fiecare să iasă din cort și să strângă în coș pâine care este pe pământ căzută din cer. Și așa au făcut evreii. Se sculau dimineața și strângeau cât aveau nevoie și stăteau și mâncau. Dar, la un moment dat, zice narațiunea biblică din cartea Facerii, că poporul s-a scârbit de această hrană. Evreilor a început să le fie silă și de mana cea cerească și să-și arate iar nemulțumirea, dorind întoarcerea în Egipt. Atunci Dumnezeu S-a mâniat pe poporul acesta și a trimis niște șerpi veninoși care au început să muște poporul. Oamenii mureau pe capete. Atunci Moise strigat către Dumnezeu: Doamne, iată, poporul a greșit și Tu Te-ai mâniat, i-ai pedepsit cu șerpii aceștia veninoși. Ce vor zice oamenii din jurul nostru, egiptenii: ce Dumnezeu este Acesta? I-a scos din Egipt și, iată, îi lasă să moară mușcați de șerpi în pustie. Atunci Dumnezeu îi zice lui Moise: bine, fă-ți un șarpe de aramă, ridică-l într-o prăjină pe care o vei înălța pe un vârf de deal și spune poporului ca toți cei care vor fi mușcați de șerpi, dar vor privi la acest șarpe de aramă, nu vor mai muri. Întocmai a făcut Moise și atunci oamenii care credeau priveau, după ce erau mușcați de șerpi, către șarpele de aramă și nu mai mureau. Iar cei care se împotriveau, mureau îndată după mușcătura șerpilor. Sigur, această minune a ținut o vreme până poporul a trecut mai departe și a ajuns la Sinai unde a primit Tablele Legii.

Această înălțare a șarpelui în pustie era o icoană, o prevestire a ceea ce avea Dumnezeu să facă cu umanitatea, cu noi, oamenii. Și pe noi Dumnezeu a vrut să ne scoată din robia lui Satan, din robia păcatelor, și să ne ducă într-o țară unde curge lapte și miere, adică în Împărăția Lui cerească, în Canaanul cel ceresc. Dar pe acest drum pe care noi am pășit de la botezul nostru, care reprezintă trecerea prin Marea Roșie, prin apă, pustia acestei vieți ne-a făcut de multe ori să cârtim, să fim nemulțumiți de chemarea noastră de creștini care înseamnă  multe renunțări, jertfă osteneală, metanii, rugăciuni, milostenii și câte lucruri pe care așteaptă Dumnezeu să le facem. Iar noi am cârtit și am fost nemulțumiți deseori, am ridicat glasul împotriva lui Dumnezeu și am dorit să ne întoarcem iarăși la păcatele dinainte. Și aceste dorințe au fost șerpi care ne-au mușcat de moarte, pentru că păcatul săvârșit înseamnă moarte, după cum Dumnezeu i-a zis lui Adam: în clipa în care vei păcătui, vei muri. Da, în clipa în care el a făcut neascultare de Dumnezeu mâncând din pomul oprit, el a murit, adică păcatul a intrat în el și păcatul înseamnă moarte. De aceea noi murim la timpul nostru fiecare, pentru că suntem oameni păcătoși și săvârșim păcatul, iar plata păcatului este moartea.

Dumnezeu, pentru că nu a vrut să pierim mușcați de șerpii păcatului, a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos în lume, pe unicul său Fiu pe Care oamenii L-au răstignit ridicându-L pe cruce. În Evanghelia Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, Însuși Hristos ne spune: precum Moise  a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului. Încă nu a fost răstignit Hristos, El era în timpul vieții și le vorbea oamenilor despre cele ce aveau să se întâmple cu El, reluând întâmplarea din Vechiul Testament cu șarpele de aramă, întâmplare pe care poporul evreu o cunoștea foarte bine. Moise, strămoșul lor care i-a scos pe ei din Egipt și i-a dus în Canaan, toată istoria aceasta o știau foarte bine evreii. Și Mântuitorul le aduce aminte că, precum Moise a înălțat șarpele de aramă în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului. Despre Sine vorbea Hristos, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Oricine va privi la EL, oricine va crede în jertfa Lui, în înălțarea Sa pe cruce să nu moară și să aibă viață veșnică.

Același lucru se întâmplă cu noi astăzi. Dacă suntem mușcați de șerpii păcatelor, îndată să privim la cruce, să privim la Hristos cel răstignit și să spunem: Doamne, am păcătuit împotriva Ta, iartă-mă! Și El ne dăruiește viață veșnică, adică ne izbăvește de boldul morții. Încheierea Evangheliei este    apoteotică, este extraordinară. Este cel mai frumos verset din Sfânta Scriptură, acesta din Evanghelia de la Ioan, capitolul 3, versetul 16. Să-l ținem minte, învățându-l pe de rost. Să-l rostim ca semn al iubirii și al recunoștinței față de iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare din noi în parte: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut l-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, pe fiecare în parte, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat la moarte, pentru ca noi, crezând în El, să nu pierim, ci să avem viață veșnică.

Cu această duminică dinaintea Înălțării mergem pe drumul Praznicului de toamnă, al Înălțării Sfintei Cruci, care se întâmplă la 40 de zile după Schimbarea la Față a Mântuitorului. Asta înseamnă  că, de fapt, Schimbarea la Față pe care noi o sărbătorim pe 6 august s-a petrecut cu 40 de zile înainte de răstignirea lui Hristos pe cruce. Și ar fi trebuit să sărbătorim Schimbarea la Față la începutul Postului Mare. Dar Sfinții Părinți au așezat sărbătoarea la sfârșitul anului bisericesc, pe 6 august. De aici, numărând 40 de zile, au așezat sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, în 14 septembrie, și pentru că în ziua aceasta, Sfânta împărăteasă Elena, aflând Crucea Domnului în Ierusalim, în 14 septembrie 326, a dat-o patriarhului Macarie care a înălțat-o înaintea poporului. Și tot poporul s-a închinat înaintea Sfintei Cruci zicând: Doamne miluiește!

Crucea înălțată este ținta către care trebuie să privim toți cei care simțim că șarpele păcatului ne-a mușcat. Dacă ne-a înțepat și a strecurat în noi veninul morții, ochii către cruce, ochii către Hristos: Doamne, iartă-mă, Doamne, primește-mă, Doamne, nu mă lăsa morții, ci dăruiește-mi viață veșnică! Și sângele lui Iisus Hristos, picurând din rănile Sale peste sufletele noastre, ne curăță de orice păcat. Amin!

 


Creat si gazduit de Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.