Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvând la Duminica a 19-a după Rusalii: IUBIREA VRĂJMAȘILOR ESTE CULMEA VIEȚII DUHOVNICEȘTI
Cuvând la Duminica a 19-a după Rusalii: IUBIREA VRĂJMAȘILOR ESTE CULMEA VIEȚII DUHOVNICEȘTI
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Sunday, 04 October 2020 05:41
There are no translations available.

Duminica a 19-a după Rusalii se mai numește și a iubirii

vrăjmașilor. În apostolul citit înaintea Sfintei Evanghelii, Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie în umbră, fără ca să se numească pe sine, deși despre el era vorba, modul în care omul credincios poate să ajungă să-și iubească vrăjmașii și poate să ajungă să facă bine celor care îi fac lui rău. Sfântul Pavel ne-a dat cheia duhovnicească cu care să deschidem ușa acestei cămări cerești și cheia aceasta era urcarea pe o treaptă superioară de sfințenie, al treilea cer în care el spunea că știe un om, care fie în trup, fie fără trup, a fost ridicat la cer. Sigur, el era acela care a trăit această minune, această înălțare. Dar ca om credincios, nu își permitea să se laude, să spună despre sine ce trăiri duhovnicești a avut. Ci spunea despre un altul, dar, în încheiere, arăta că Dumnezeu i-a dat un țepuș în carne, un sol al satanei, o boală, o suferință, o batjocură din partea lumii, nu se știe ce anume a însemnat acel ghimpe pe care el îl avea în trup și care îl ținea mereu într-o stare de smerenie, de umilință, dându-i putere să biruiască ispitele care veneau de la diavol.

 

Această stare înaltă în care el ajunsese, al treilea cer la care a fost ridicat Sfântul Pavel poate însemna multe. Părinții Bisericii arată diferite explicații la acest cuvânt. Primul cer este despătimirea, eliberarea de patimi, de obiceiurile rele. Al doilea cer înseamnă ruperea legăturilor cu lumea, cu grijile lumii, lăsându-le deoparte. Și al treilea cer, sfințirea, desăvârșirea, îndumnezeirea omului. Ei bine, Sfântul Apostol Pavel, ajungând la acest cer al sfințirii proprii, al îndumnezeirii sale, ne-a dat soluția  prin care putem să împlinim cuvântul Mântuitorului din Evanghelia citită în continuare, acela despre iubirea vrăjmașilor. Cineva care îți poate face rău, cineva care te batjocorește, cineva care te insultă, cineva  care îți fură ceva, Mântuitorul spune să-l iubim. Cum am putea noi să îi iubim pe vrăjmașii noștri, dacă nu mai întâi noi înșine ne eliberăm de patimi între care este și ura, mânia, aceste patimi care se nasc atunci când vrăjmașii ne atacă, când vrăjmașii ne prigonesc? Îndată îți vine să-i urăști și să te mânii asupra lor, întorcându-le cu aceeași monedă. Să nu mai vorbești cu ei și alte lucruri de acestea. Ei bine, prima treaptă, ca să putem să iubim pe vrăjmași, este să lepădăm aceste patimi, să luptăm împotriva patimilor noastre proprii și apoi să creștem în omul dinăuntru, să ne desăvârșim, să ne sfințim, ca să putem iubi pe vrăjmași. Hristos Domnul nostru fiind pe cruce, batjocorit, scuipat, huiduit de oamenii din jurul Lui, în cuie, în suferință grea în amiaza zilei, se uita la vrăjmașii Lui din jurul crucii și zicea Tatălui ceresc: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac! Îi socotea pe aceia care-I făceau rău că nu au conștiința păcatului pe care îl fac. Și de aceea i-a putut ierta pe toți și ne-a iertat pe toți, pentru că în gloata aceea de oameni din jurul crucii care-L huiduia, Îl batjocorea, râdea de Hristos, Îl scuipa eram noi toți oamenii din toate veacurile adunați, concentrați în acele persoane de atunci de pe Golgota. Răstignirea lui Hristos, prezența Lui pe cruce este o permanență până la sfârșitul veacului, până la a doua venire a Domnului. El tot timpul este răstignit și stă pe cruce, iar lumea se perindă și intră în acele persoane și ies din ele. Odată cu nașterea fiecăruia și cu moartea noastră, intrăm în persoanele care batjocoresc pe Hristos de când începem să păcătuim din copilărie, din tinerețe și ieșim din starea aceasta când murim. Că până la moarte omul poate să înjure, poate să batjocorească pe Dumnezeu, poate să clevetească, să urască pe frații săi. Și în fiecare din această stare noi nu facem altceva decât ne ascundem sau ne regăsim în persoanele din jurul crucii despre care citim cu înfrigurare și uneori poate cu o mânie sfântă, cum au putut oamenii să facă așa ceva, cum au putut oamenii să scuipe pe Cel Care le-a făcut bine, le-a vindecat bolnavii și le-a înviat morții, le-a dat pâine în dar și atâtea altele. Dar nu trebuie să-i judecăm pe aceia. Ci în păcatele lor să vedem păcatele noastre, să ne vedem pe noi înșine. Să iubim pe vrăjmașii noștri. Așa a făcut Hristos pe cruce, pentru că în El nu era niciun păcat, pentru că în El nu era nicio patimă, pentru că El era Însuși Dumnezeu adevărat. Și ne-a chemat și pe noi și ne cheamă să devenim fiecare în parte ca El. De aceea venim la biserică mereu și ascultăm cuvântul Evangheliei. Participând la jertfa liturgică, la jertfa Domnului, nu facem altceva decât stăm și noi, ne regăsim în jurul crucii, în jurul Celui răstignit fie în persoana Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Evanghelistul, sau a femeilor mironosițe care plângeau și sufereau cu Hristos. Dar când păcătuim, ne regăsim în persoana soldaților, a hulitorilor care, trecând pe acolo, se uitau la Cel răstignit din centru și ziceau: o, Tu Cel Care ai zis că dărâmi templul și în trei zile îl zidești, coboară-Te de pe cruce ca să credem în Tine. Și Îl scuipau și Îl batjocoreau în toate felurile. Și noi, atunci când stăm în biserică, dar nu putem privi pe fratele nostru, nu îl putem iubi și avem păcatele noastre cu care stăm și nu ne lepădăm de ele, ne regăsim sau actualizăm acele gloate, acele mulțimi neastâmpărate care atunci Îl scuipau pe Hristos și Îl batjocoreau. Și totuși Hristos ne iubește pe toți și El zice Tatălui pe crucea de pe altar, în jertfa pe care se află El împuns cu sulița: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac. Iar noi, recunoscându-ne păcatele, ne întoarcem la Hristos și-I spunem: Doamne, iartă-ne, căci am făcut așa și așa, că prin păcatele noastre Te-am răstignit pe Tine.

Când putem fi milostivi nu cu cei buni, cu cei din familia noastră, cu frații noștri pe care-i iubim, ci cu vrăjmașii noștri, atunci suntem pe treapta supremă a omului credincios, aceea de a putea face milostenie celui care știi că îți face un rău. Când faci un praznic și chemi la praznic vecinii, îi chemi pe cei buni, pe cei apropiați, dar poate că ai și un vecin care îți face rău și nu treci pe la el, nu îl chemi pentru că nu poți fi milostiv cu vrăjmașul tău. De ce? Tocmai pentru că nu-L avem pe Hristos în noi, tocmai pentru că nu ne asemănăm cu Acela Care a zis: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac. El i-a mântuit pe toți oamenii și a murit pentru toți, asigurând iertarea și mântuirea lumii prin jertfa Sa pe cruce. Iubirea vrăjmașilor este culmea vieții duhovnicești. A iubi pe vrăjmași este semnul că ne-am unit cu Hristos, că suntem ai lui Dumnezeu, fii ai Lui după har.

Să ne rugăm Lui ca să ajungem să simțim aceasta. Și dacă, atunci când am ajuns la această stare, Dumnezeu, ca să nu ne mândrim, ne va da un țepuș în carne, să nu-l refuzăm, să nu cârtim. Un țepuș poate însemna o boală. Dar un țepuș poate însemna și o batjocură: iată-l, sfântul, iată, merge la biserică, e credincios. Și tu să treci simțind acest ghimpe că te înțeapă, să rabzi și să-l iubești pe acela care te batjocorește. Așa a făcut Hristos și iată că El vrea ca și pe noi să ne facă asemenea Lui, Hristoși după har sau fii ai lui Dumnezeu după har. Amin!

 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.