Parohia ortodoxa Viisoara

Apariţii editoriale

Publicaţii

Română (România)English (United Kingdom)
Acasă Multimedia Cuvânt la Duminica a 21-a după Rusalii: SĂ CINSTIM ICOANA CARE ESTE SEMN AL CREDINȚEI BISERICII ÎN ÎNTRUPAREA MÂNTUITORULUI
Cuvânt la Duminica a 21-a după Rusalii: SĂ CINSTIM ICOANA CARE ESTE SEMN AL CREDINȚEI BISERICII ÎN ÎNTRUPAREA MÂNTUITORULUI
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Preot Petru Roncea   
Saturday, 10 October 2020 19:43
There are no translations available.

Duminica a 21-a după Rusalii poartă, deodată cu amintirea parabolei semănătorului, prețuirea

cuvântului rugăciunii Mântuitorului din Ghetsimani, rugăciune care este pusă spre citire întru pomenirea și cinstirea Sfinților Părinți de la Sinodul al 7-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, care au statornicit în Biserică cinstirea sfintelor icoane.

 

Ne apropiem de Întruparea Mântuitorului, de Praznicul Nașterii Domnului, și Biserica ne pregătește, așază temelia Întrupării Mântuitorului prin multe sărbători, duminici pregătitoare și una din ele este aceasta de astăzi prin care, cinstind icoana, dăm mărturie a credinței noastre în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Că, dacă nu S-ar fi Întrupat Fiul lui Dumnezeu, noi n-am putut cunoaște și ști cum să facem o icoană a lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Dar, Întrupându-Se Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos venind în lumea aceasta și luând chipul nostru omenesc, luând asupra Sa umanitatea noastră și omenitatea noastră pentru a le îndumnezei, El ne-a arătat chipul lui Dumnezeu pe fața Lui. Și de-atunci de la Întruparea Mântuitorului oamenii au putut să zugrăvească, să așeze în icoană, în imagine chipul lui Dumnezeu. Până atunci era o blasfemie, era un blestem să-ți închipui că poți zugrăvi pe Dumnezeu. Diavolul a înșelat oamenii în multe rânduri să-L arate pe Dumnezeu în chipul unui animal și aceștia au căzut în idolatrie, în slujirea la idoli și la închinarea în fața unui vițel, a Soarelui, a Lunii, a lucrurilor văzute.

Privind la popoarele păgâne, chiar și poporul evreu, care avea Legea lui Moise ce îi interzicea cu desăvârșire închinarea la lucruri văzute, la idoli, cu toate acestea, poporul acesta mai degrabă își apleca urechea și inima spre a-și închipui pe Dumnezeu printr-un lucru văzut. Și atunci, știm foarte bine, chiar și când au ajuns sub Muntele Sinai, după ce au ieșit din Egipt, aducându-și aminte de idolii Egiptului la care se închinau egiptenii, evreii, deși Moise le zicea: Mă duc pe munte să vă aduc Legea lui Dumnezeu, să așteptați aici în rugăciune și-n evlavie!, dacă au trecut 40 de zile și Moise încă n-a coborât de pe munte, poporul a zis: Ce Dumnezeu este acesta? Poate a murit Moise. Hai să ne facem noi un dumnezeu! Și l-au rugat pe Aaron să le facă un vițel, un chip turnat la care să se închine. Și Aaron s-a speriat auzind dorința poporului care se leapădă așa ușor de Dumnezeu, de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, și caută să se închine unui dumnezeu făurit de mâna lui. Și a întârziat săvârșirea idolului, rugând pe popor să aducă aurul pe care îl are, crezând că poporul va da greu aurul pentru turnarea idolului. Dar poporul îndată a scos tot aurul și l-a făcut grămadă și i-a zis: Iată, ai aur! Fă-ne un vițel de aur! Și Aaron s-a trudit să toarne, ca să nu fie omorât de popor și crezând că întârzierea aceasta îl va ajuta ca să nu se întâmple nelegiuirea. Și când Moise cobora cu Tablele Legii pe care le-a primit de la Dumnezeu, cu cele 10 Porunci, iată, jos, poporul deja începuse să joace în jurul vițelului de aur. Și atunci Moise a sfărâmat tablele de piatră pe care le-a primit de la Dumnezeu Însuși și s-a mâniat pe poporul acesta care n-a știut să păstreze credința în Dumnezeul cel Adevărat.

Această era tendința poporului, a oamenilor, de a vedea pe Dumnezeu cu ochii trupului. Pe altă parte era și un semn al așteptării întrupării lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Și la împlinirea vremii, El S-a Întrupat și atunci, văzându-L, Sfântul Evanghelist Luca, ca primul pictor de icoane, a zugrăvit chipul Maicii Sfinte cu Pruncul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în brațele ei. Și apoi, în Biserică, s-a făcut o tradiție în a se ilustra în icoană chipul lui Dumnezeu și al sfinților Săi. Dar diavolul s-a speriat și de-această predică nouă prin icoane. Căci așa cum este predica prin cuvinte grăite, ea poate fi și prin culori care se așază pe o suprafață și arată chipul lui Dumnezeu sau minunile săvârșite de Hristos și chipurile sfinților care sunt imaginea prezenței lui Dumnezeu în lume de-a lungul istoriei. Și el, diavolul, s-a luptat împotriva icoanelor ca să le scoată din casele creștinilor, să le scoată din biserici. Și a fost o luptă foarte mare împotriva icoanelor în secolele V-VII ale primului mileniu creștin. De aceea, Părinții Bisericii s-au întâlnit în acel Sinod al 7-lea, Părinți pe care-i pomenim astăzi, și au stabilit pentru totdeauna, în Biserică, învățătura sfântă cu privire la cinstirea sfintelor icoane care reprezintă Cuvântul revelat al lui Dumnezeu predat nouă prin intermediul culorilor. Și noi, privind la icoană, trecem dincolo de suprafața ei, de ceea ce este zugrăvit pe ea, la persoana care este zugrăvită, adică, prin credință, trecem dincolo, la imaginea lui Iisus Hristos. Venind în biserică, vedem de-o parte și de alta, pe pereți, icoane cu sfinți, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului. Toate acestea sunt predici pentru noi. Unul care nu știe limba românească, dacă intră în biserică și ascultă predica nu înțelege nimic. Dar, când intră și privește icoana Mântuitorului, înțelege și vede chipul lui Dumnezeu și se proșterne în fața icoanei și zice rugăciunea în limba lui. Pruncii noștri pe care îi aducem la biserică nu înțeleg prea multe din cele ce se cântă și se rostesc, dar, privind la icoanele de pe pereți, ei, cel mai mult, își recunosc nevinovăția în chipul sfinților și pe fața Maicii Domnului, mai mult decât ne-o recunoaștem noi, cei care suntem atinși de păcate din cursul vieții.

De aceea ziua de astăzi este deosebită și pregătitoare pentru Nașterea Domnului, căci ea ne învață să cinstim icoana care este un semn al credinței Bisericii în Întruparea Mântuitorului, în venirea lui Dumnezeu în lume, în arătarea Lui în lume prin Fiul Său Iisus Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost totdeauna prezent în Biserică în istoria lumii. Evanghelia de astăzi, cu semănătorul, vrea să ne arate că acest cuvânt care este ca o sămânță s-a aruncat întotdeauna în inimile oamenilor. Dumnezeu a vorbit cu Adam în Eden. Cuvântul pe care Dumnezeu îl vorbea cu Adam era tocmai această sămânță pe care El o arunca în inima lui Adam. Apoi, în decursul istoriei Vechiului Testament, mereu Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Lui, prin profeți, prin semne, prin minuni, prin cutremure, prin potop. Prin câte feluri n-a vorbit El oamenilor? Toate acestea erau cuvintele Lui, era sămânța aceasta pe care El o arunca în inimile oamenilor. Dar nu toți oamenii au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu toate inimile erau pregătite pentru aceasta. Unele inimi erau inimi-piatră, împietrite. Cuvântul cădea, dar nu intra înăuntru, rămânea deasupra, iar păsările gândurilor rele și ale ispitelor diavolului furau sămânța aceasta și, astfel, sămânța rămânea fără rod. Alte inimi erau inimi-spini, inimi cu pietre, inimi-cărare bătătorită de alte lucruri, de alți pași străini, vinovați, și sămânța, chiar dacă părea că răsare, că înflorește, că face un fir firav, curând acesta era acoperit de spini, sau murea asfixiat ori topit de razele soarelui, neavând unde-și înfige rădăcinile, din cauza pietrelor din pământul inimii oamenilor. Numai una din cele patru părți era pământul cel bun, în care cuvântul a căzut și a adus rod însutit.

Ei bine, acest cuvânt care este asemănat în Evanghelia de astăzi cu sămânța cade și în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Și, după roadele vieții noastre duhovnicești, se cunoaște ce fel de inimă am avut în timpul vieții la primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a vorbit nouă chiar dacă nu am venit la biserică prea des. El ne-a vorbit prin cutremure, prin vânturi, prin ploi, prin frumusețea florilor, prin cântecul păsărelelor, toți am avut parte de aceste manifestări ale cuvântului dumnezeiesc. Sigur că, în mod sublim, El ne vorbește prin cuvântul Bisericii. De aceea noi venim la biserică ca la o încununare a revelației dumnezeiești către noi, bucurându-ne de ceea ce vedem în jurul nostru, de ceea ce creația ne inspiră ca și cuvânt al lui Dumnezeu. Venim în biserică ca într-o Duminică, ca într-o zi de odihnă, ca în ultima zi în care Dumnezeu, după ce creează toate și vorbește prin toată creația, ne vorbește nouă prin Fiul Său cel Înviat din morți. Cu toate acestea, faptele noastre dovedesc ce fel de pământ este în inima noastră. Noi spunem: Am o inimă bună. Foarte bine! Dar aceasta se vede prin faptele noastre, prin roadele credinței care se văd în noi. Noi spunem că-L avem pe Hristos în inima noastră. Și e foarte bine. Și așa este, sau trebuie să fie! Dar aceste cuvinte trebuie să se acopere cu mărturia vieții noastre, cu faptele noastre de credință, cu smerenia noastră, cu evlavia noastră, cu răbdarea noastră, cu blândețea noastră, cu dragostea noastră de oameni și de Dumnezeu și cu toate virtuțile care trebuie să ne prezinte pe noi ca oameni care am primit Cuvântul lui Dumnezeu și care a căzut într-un pământ bun al inimii noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu căzut în inima noastră trebuie să facă să Se întrupeze în noi Iisus Hristos. În pântecele Maicii Domnului, care era foarte curat, desăvârșit, a venit din Cer Fiul lui Dumnezeu, a căzut Cuvântul lui Dumnezeu și S-a sălășluit în pântecele ei și S-a făcut trup, prin lucrarea Duhului Sfânt. Pentru că a găsit un pământ pregătit, un pământ curat în pântecele Maicii Domnului. Ei bine, și noi fiecare în parte avem o inimă care trebuie să fie ca un pântece al Maicii Domnului și Cuvântul lui Dumnezeu, când intră în inima noastră prin urechile noastre, prin ochii noștri, prin toate simțurile, trebuie să se întrupeze, să devină faptă, să Se nască Hristos în inima noastră. Și astfel să devenim noi înșine o icoană a dumnezeirii, o icoană a lui Dumnezeu în lumea aceasta.

Iată cum se leagă Evanghelia de astăzi cu cinstirea Părinților Sinodului al 7-lea Ecumenic care au pus bazele și au stabilit dogma cinstirii icoanelor în Biserică. Noi înșine trebuie și suntem chemați să devenim icoană a Dumnezeului celui Viu prin întruparea Fiului Său în inima noastră, prin transformarea cuvântului pe care îl auzim în roade însutite din pământul cel pregătit al inimii noastre. Și cum ne pregătim noi pământul? Știm foarte bine. Suntem cu toții lucrători ai pământului. Scoatem piatra, scoatem spinii, săpăm și îngrășăm pământul. Pregătim inima noastră scoțând gândurile rele din ea prin pocăință, toate păcatele, toate împietririle noastre le dăm afară, le scoatem, le alungăm. Pregătim pământul ca să poată Cuvântul să rodească în viața noastră. Este o împreună lucrare între Hristos Dumnezeu și voința noastră. Noi ne pregătim inima, iar Dumnezeu vine cu Cuvântul Lui și Se face trup în noi, Se face faptă în viața noastră. Așadar, nu trebuie să stăm cu mâinile în sân! Cine aruncă sămânța într-o țarină nearată, paragină? Nimeni. Atunci de ce noi venim la biserică, uneori, cu inima nepregătită, cu gânduri rele, certați cu semenii noștri, împietriți la inimă, nemulțumiți și stăm și așteptăm să rodească Cuvântul în noi? N-are cum să rodească. Preotul aruncă sămânța cuvântului, Biserica ne vorbește, dar inima noastră, dacă nu-i pregătită, ne întoarcem acasă tot goi, tot nefericiți. De aceea, unii oameni se întorc acasă și înjură ca înainte, se întorc la certurile cu vecinii de la care au plecat la biserică, se întorc și își bat soțiile, copiii, sau fac lucruri rele, se îmbată, la fel ca și înainte. Pentru că au venit la biserică cu o inimă cu spini, cu pietre, cu patimi, fără să se ostenească câtuși de puțin să curețe, să înceapă să curețe ceva în inima lor. Dar Dumnezeu e Acela Care, prin Cuvântul Evangheliei, ne învață ce să facem. Și, dacă n-am murit încă și dacă n-am ajuns încă în sicriu și avem încă o zi, să începem să facem lucrurile acestea care ne aparțin nouă, pentru ca să putem astfel să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu cu coșurile pline de roade, așa cum, toamna, oamenii gospodari, țăranii cei harnici și înțelepți merg în grădinile lor și se întorc în hambare cu coșurile pline de roade, ca răspuns al muncii lor jertfelnice de peste an. Amin!

 


Powered by Nometra WebDesign and Hosting. XHTML and CSS.